13.01.2013. Flash comment! Materiale publicate de dumneavoastra :-)

Reclame

33 comentarii on “13.01.2013. Flash comment! Materiale publicate de dumneavoastra :-)”

  1. marylena spune:

    http://www.ioncoja.ro/textele-altora/o-taina-tinuta-cu-mari-eforturi/

    O taina tinuta cu mari eforturi
    Va dezvaluim azi o taina tinuta cu mari eforturi si multi bani departe de urechile si ochii “prostimii”.
    Lipsa sarii din sange!! Interesant,dar LOGIC.Aceeasi problema cu tensiunea arteriala: inainte 130/80 era tensiune de aviator, acum este limita superioara a “normalului”. Sa aiba aceeasi justificare? Va dezvaluim azi o taina tinuta cu mari eforturi si multi bani departe de urechile si ochii “prostimii”. Excesul de sare, zahar si grasimi, dauneaza grav sanatatii !
    Asta da avertisment medical! Ce înseamna exces nu ne explica însa nimeni!!!
    La prima citire, exces înseamna.prea mult, dar raportat la greutatea fiecaruia !!! Între copilul de 20 de kilograme si adultul de 80 sau 120 de kilograme… e o marja de eroare foarte mare, ca sa pronunti exces, sau sa recomanzi doar 2, 4 sau 6 g de sare pe zi. Între omul de la munte… care bea apa puternic magnetizata si aproape pura si cel de la ses sau de la oras care primesc apa cea mai infecta, cel de la munte va “dizolva” si elimina mult mai repede chimicalele! Nu uitati ca nu suntem la fel, ca nu avem aceeasi grupa sanguina, ca difera si RH-ul – purtatorul de oxigen din sange! Unii au în sânge predominant Cuprul (RH negativ) altii, cei mai multi, au Fierul (RH pozitiv)! Nu uitati ceea ce multi vor sa ascunda:
    – orice reactie a apei cu sarea produce… caldura!!! Iar sarea formeaza pricipalul electrolit care, scos din sânge, reduce de… 11 000 de ori viteza transferului informational catre creier!!! Mai simplu spus, lipsa sarii din sânge…prosteste!!! Intuitia îmi spune ca asta este scopul lor real: sa devenim legume! La munca si înapoi acasa, la televizor.unde ni se repeta zilnic prostiile astea: excesul de sare zahar si grasimi dauneaza
    grav sanatatii! Dar excesul de alcool, tutun si medicamente? De ce nu se fac campanii la TV cu acest subiect? De ce nu se fac campanii contra etnobotanicelor ??? Nu este vorba de boala si moarte, mai ales în rândul tinerilor? Ba da! Dar este vorba si de bani, de multi bani, atât de multi încât viata copiilor si a tinerilor…nu mai conteaza!!! Este vorba de profituri imense, accize si taxe! Si în fond este bine sa ai multe “legume” în sistem ! Pentru ca legumele îsi platesc taxele, la zi! Amintiti-va! Ce face medicul prima data când ajungi în spital? Îti schimba regimul alimentar: fara sare!!!! Adica taie legaturile informationale cu creierul, ca sa poata trimite medicamentele peste tot în corp. Amorteste creierul pentru ca altfel, acesta, ar reactiona imediat la chimicalele administrate! Ar declansa alergii!
    Dar zaharul? Zaharul e purtator de un cu totul alt tip de informatii ! Nu vorbim de “clasicul” zahar alb, tos, chimizat la maxim!!! Vorbim de zaharul natural din fructe sintetizat de natura cu ajutorul apei ! Vorbim de zaharurile multiple din mierea de albine, naturala! Glucoza participa direct la formarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) adica a evolutiei. Vitalitatea dvs. si a copiilor dvs., atentia, concentratia, vin din zaharurile naturale! Si evolutia dv. Genetica!
    Grasimile ?! Sa vedem ce spun studiile! Colesterolul ajuta la formarea membranelor celulare; la sinteza hormonilor în glandele suprarenale si în ovar!!! Colesterolul este indispensabil digestiei lipidelor, în urma transformarii de catre ficat în acid biliar. Nivele joase ale colesterolului, induse cu ajutorul medicamentelor, duc la aparitia depresiei, comportamentului violent, sinucidere, cresterea riscului de infarct miocardic si mai ales o slaba functionare a sistemului imunitar. În trecut, cineva cu un regim alimentar ce continea 300 mg de colesterol pe zi, cu un nivel HDL (colesterol bun) de 35 mg pe decilitru de sânge, era considerat normal. Asta pâna când, cei de la OMS, au hotarât sa schimbe normele! Sa le coboare la 200! Imediat, au aparut 36 de milioane de “bolnavi”, si 4,3 de miliarde de dolari pe an, câstig, dintr-un foc!. Între vrajeala stiintifica a unora si intuitia lui stramoseasca, ciobanul român a ales intuitia!… tot cu slana, pita, ceapa si palinca traieste! Nu face exces si traieste mult si bine… cum ati vrea sa-si creasca altfel oile, sa lupte cu frigul, cu ploile, cu lupii? Si toate astea pâna pe la 60-70 de ani… cu un cojoc mitos de 40 de kilograme pe umeri si bâta în mâna?
    Acum, trageti dvs concluziile.
    APA.
    *Ce face apa daca e bauta inainte de a manca si imediat dupa masa!*
    Un articol foarte bun. Nu doar despre apa calda dupa mancare, dar si despre atacul de cord. Chinezii si japonezii beau ceai fierbinte in timpul mesei, nu apa rece. Poate e timpul sa adoptam *obiceiul lor* la masa.
    Pentru cei carora le place sa bea apa rece, acest articol li se adreseaza direct. Este frumos sa bei un pahar cu apa rece dupa masa, dar apa rece solidifica hrana uleioasa pe care tocmai ai inghitit-o. Va incetini digestia. Cand aceasta reactioneaza cu acidul, se va rupe si va fi absorbita de*intestine* mai repede decat mancarea solida.Trece in intestine si foarte rapid se transforma in grasime si duce la *cancer*. Este cel mai bine sa se bea supa fierbinte sau apa calda dupa mancare.

    Simptome comune de atac de cord.
    Un punct serios referitor la atacul de cord.
    Ar trebui sa stiti ca nu fiecare simptom de atac de cord este *durerea bratului stang*.
    Atentie la dureri intense *in zona falcilor*. S-ar putea sa nu aveti niciodata prima *durere in piept* in timpul atacului de cord.*Nausea* (ameteala) si *transpiratia intensa*sunt tot simptome comune. 60% din cei care au atac de cord in timpul somnului nu se trezesc. Durerea la falci te poate trezi din somnul adanc. Sa fim atenti. Cu cat stim mai mult, cu atat avem mai multe sanse de supravietuire. Un *cardiolog* spune ca fiecare care citeste acest mesaj si-l trimite la 10 oameni poate salva cel putin o viata. Citeste si trimite unui prieten. Ar putea salva o viata. Deci fii un prieten adevarat si trimite-l tuturor prietenilor tai adevarati la care tii.

  2. marylena spune:

    Cum s-au purtat evreii cu noi?

    In ziarul “ Tricolorul “ din zilele de 13 si 14 iulie 2007 , a aparut un articol “ Evreii nostri – fiecare tara are parte de evreii pe care ii merita “, semnat de prof. univ. Ion Coja. Citind acest articol , am ramas mai mult decat mirat , din cauza titlului articolului . “ Fiecare tara are Evreii ce merita “, expresie pe care au lansat-o evreii cu secole in urma. Totodata mi-am amintit , ca anul trecut am citit o carte : “ Neamul romanesc in Bucovina “ de Nicolae Iorga , in care profesorul demonstreaza falsitatea acestei exprimari.

    Cartea “ Neamul romanesc in Bucovina “ a aparut in 1905, in Editura Institutului de Arte Grafice “ Minerva” , Bucuresti. Recent a aparut editia a II-a a acestei carti, in Editura “ Semne “ , Bucuresti, 2006, intr-o editie de lux. Felicitari si multumiri directorului editurii , domnul Dulu Stefan. Cartea a fost scrisa de prof. Nicolae Iorga , in urma unei vizite de documentare in provinciile romanesti Bucovina si Basarabia , stapanite vremelnic de imperiul austriac si cel tarist.

    Nicolae Iorga a fost ingrozit de faptul constatat , ca neamul romanesc in Bucovina , era aproape de disparitie, dupa 130 de ani de stapanire austriaca a acestei provincii. Administratia austriaca a practicat o politica feroce de deznationalizare a romanilor in acest teritoriu , rapit din trupul Moldovei , pe care l-a denumit Bucovina. Austriacii au colonizat Bucovina cu evrei, ruteni, ucraineni, germani si chiar cu polonezi ( care de fapt erau tot evrei , trecuti la religia catolica ). Cel mai mare numar de colonisti erau evrei lesesti , veniti din aceanul iudaic (Polonia). Nicolae Iorga a ramas consternat de incuibarea temeinica a evreilor in Bucovina. Incetul cu incetul , evreii stabiliti in Bucovinna, chemau si alti evrei , pana se ajungea ca satul , comuna sau orasul sa fie populate integral cu evrei. Asa se ajunsese ca orasul Zastavna (Frontiera) – vechea denumire a localitatii romanesti, o localitate la granita cu Polonia – sa fie locuit integral cu evrei. Ei schimbau chiar si denumirea localitatilor . Initial localitatea s-a numit Targul Nistrului , apoi Frontiera si evreii i-au schimbat denumirea in Zastavna si asa a ramas pana in ziua de azi. In cartea sus mentionata , Nicolae Iorga scrie urmatoarele “ Evreul face cate un copil pe an, ii pare rau ca nu s-a gasit mijlocul de a face unul pe luna” ( pag. 191 ). Munca nu l-a caracterizat pe evreu niciodata.

    Prezint in continuare o parte din constatarile lui Nicolae Iorga, in localitatile vizitate :” Chiar in satele nemtesti , unguresti , evreul e la mijloc, in jurul lui se invart toate. In toata Bucovina , ce am cutreierat , am vazut numai doi carciumari romani , carora ar fi trebuit sa le fi insemnat numele. Pe unul tin minte ca-l chema Agapie. O Agapie, ce vei face tu intre atatia Lesieri si Mosesti si Israeli si Schulemi si Meschhulemi … ? In judetul Dorohoi , puterea era in mana celor trei Fischeresti : Mochi, Calman si Froim. Toate mosiile sunt ale lor, impanate si carmuite de evrei. Pe incetul lumea pleaca din Dorohoi, unde se poate , pentru a nu muri de foame . Asa s-a ajuns ca taranii moldoveni , izgoniti de evrei sa plece in alte zone ale Romaniei, o parte din ei emigrand in Canada si Statele Unite ale Americii “ ( vezi pag. 121 ).

    O parte din taranii izgoniti de evrei din judetul Dorohoi s-au asezat pe mosiile unor boieri romani din Muntenia si Oltenia si au ramas uimiti ca taranii care lucrau pe aceste mosii erau multumiti. Ei au constatat ca aici se practica un socialism patriarhal ( vezi cartea “ Revizuiri si Adaogiri “ 1945 de C. Radulescu Motru , pag. 408 si 409 ).

    Nicolae Iorga in cartea “ Neamul romanesc in Bucovina “ incheie capitolul despre stapanirea evreieasca in Bucovina astfel “Fiecare tara are evreii ce merita“ , a zis cineva al carui interes era sa se creada astfel. “Fiecare tara se poarta cu evreii sai cum merita ei“, trebuie sa fie raspunsul . Cat merita insa aceasta pacatoasa calicime lenesa, care spurca tara pe care o locuieste ? ( vezi pag. 195).

    Invazia evreiasca a teritoriului national a avut urmari catastrofale de la inceputul inceputului si de acest lucru nu se pomeneste.

    Prezenta evreilor pe teritoriul locuit de romani dateaza de multa vreme , cu migrari masive in ultima suta de ani . Ei au fost primiti cu toleranta , au prosperat si au inceput sa domine financiar , reprezentand un corp neasimilabil prin traditie si religie , strain de interesele nationale ale Romaniei . Cu toata toleranta si intelegerea poporului roman in vremuri de restriste evreii au avut o purtare neloiala si ostila. Totdeauna au raspuns cu ura si dusmanie la ospitalitatea si omenia romanilor.

    In timpul primului razboi mondial , in luna decembrie 1916 , cand armatele germane conduse de generalul Mackensen au ocupat o parte a teritoriului tarii , inclusiv Bucurestii, evreii s-au pus la dispozitia ocupantului in calitate de “ cozi de topor” . Erau colaboratorii Politiei Secrete in cercetarile si arestarile ce se operau , dirijau trupele de ocupatie catre familiile instarite, incitandu-i pe inamici la devastari, fapte reprobabile si chiar crime. Prima casa devastata, distrusa si incendiata a fost a marelui om politic Tache Ionescu din Str. Take Ionescu nr. 25 , unde , functioneaza in prezent Intitutul National de Etnografie si Folclor “ Constantin Brailoiu “. Si pentru ca oroarea ignominiei, sa fie intreaga , sufrageria si biroul au fost tranformate in cocine de porci cateva luni de zile. (Rog vedeti cartile “ Take Ionescu – Viata si opera sa “ de Romulus Seisanu, Bucuresti , Editura Universul 1930 si “ Take Ionescu “ de Constantin Xeni , Bucuresti 1932 . In prezent un evreu , cumano – gagauz a revendicat imobilul si l-a castigat , iar in 24 ianuarie 2013 are loc procesul la Tribunalul Bucuresti, sectia III-a Civila pentru executarea silita si evacuare , dosar nr. 4206/3/2012 , reclamant Popescu Nasta Calin Mircea ( ce grad de rudenie o avea acest individ cu familia Ionescu si din ce prapastii ale Asiei o fi venit ?) , iar parati sunt Statul Roman , prin Ministerul Finantelor Publice , Academia Romana , Institutul National de Etnografie si Folclor “ Constantin Brailoiu “ , Municipiul Bucuresti , Regia de Termoficare Bucuresti ( ? ). Imobilul a fost lasat prin testament Academiei Romane de Take Ionescu si acum vine acest venetic sa-si insusiasca imobilul, care este simbol al nationalismului romanesc. Cine este acest individ? Ce grad de rudenie are el cu familia lui Take Ionescu? Cine este in spatele acestui hot? Singurul lucru care se stie despre el, ca este nascut in anul 1921 si ca ar avea domiciliul in Str. Chopin nr. 13A, Sector 2, Bucuresti. Nu l-a vazut nimeni si nu s-a prezentat la nici o sedinta din cele 70 de sedinte ale proceselor de revendicare a imobilelor din Str. Avram Ion Mincu, nr. 19, Bucuresti, unde a functionat o sectie a Muzeului Nationa de Arta, castelul din Orasul Sinaia, Str. Take Ionescu, nr. 2, unde a functionat caminul de copii orfani “30 Decembrie” si muzeul familiei Take Ionescu si imobilul din Str. Take Ionescu, nr. 25, Bucuresti, unde mai functioneaza Institutul de Etnografie si folclor din cadrul Academiei Romane. Individul cu acte false, a reusit sa pacaleasca justitia, devenind astfel unul din cei mai mari hoti al secolului. Probabil cu concursul conducerii Academiei Romane, altfel nu se puteau sustrage si distruge documentele din fondul familiei Tache Ionescu din arhiva Academiei Romane. Asa au ajuns unele persoane membrii ai Academiei Romane. Rog vedeti cartea “1948-Desromanizarea Academiei Romane” de Neagu Cosma, Editura Bravo Press, 1996 si revista “Realitatea Evreiasca” nr. 252-253/2006 in care sunt prezentati evreii membri ai Academiei Romane dupa anul 1948. Asa s-a ajuns ca si Academia Romana sa fie saturata cu evrei. Inainte de 1948 au fost primiti in Academia Romana numai cinci membri evrei. Dupa 1948 au fost primiti in Academia Romana peste 50 membrii evrei. Care o fi numarul real al evreilor membrii ai Academiei Romane in prezent, din cei 156 (78 titulari si 78 membrii corespondenti). Vezi revista Academica Nr. 8-9/2012.

    In contextul invaziei sovietice in Basarabia si Bucovina de Nord, comportamentul populatiei evreiesti a fost profund antiromanesc, lasand mult de dorit. Evreii aclamau intrarea sovieticilor in tara, bararea calea ostasilor romani in retragere, care aveau ordine sa nu raspunda la niciun fel de provocari, ii scuipau, ii dezarmau, ii dezbracau si ii stropeau cu apa fiarta, benzina, murdarii. In aceasta perioada, evreii au ucis soldatii romani, ofiteri, preoti, invatatori, profesori, functionari, copii, femei insarcinate, batrani, oameni bolnavi, oameni care incercau sa fuga din calea cotropitorilor. Trebuie sa stie toata lumea ca la “cedarea” Basarabiei au fost asasinati de catre bandele ucigase de evrei, 42.000 de ostasi romani si un numar cel putin asemanator de civili. De ce se ascunde acest adevar atat de autoritatile rusesti, evreiesti cat si de cele romanesti ???. S-a mai scris o data cifrele (nu vor fi niciodata suficient amintite). Explozia de ura (ura de rasa) si violenta, a evreilor impotriva romanilor din Basarabia si Bucovina, l-a ingrozit chiar pe I.V. Stalin care a luat masurile corespunzatoare impotriva Evreilor.

    La intrarea in localitati si orase, ostasii sovietici priveau nedumeriti aceste scene de groaza si nu le venea sa creada ca populatia evreiasca care traise pana atunci in bune relatii cu romanii, este capabila de asemenea atrocitati. In sedinta Consiliului de Ministrii din 16 Noiembrie 1943, maresalul Ion Antonescu a evocat expresiv situatia constatata la fata locului dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord – “ne-am gasit in fata unor reclamatii fara sfarsit in care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decat rusii, persecutand populatia romaneasca. Populatia romaneasca cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si, daca pedeapsa era capitala, mai cream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa si i-am colonizat in Transnistria, in satele, comunele abandonate de evreii care s-au retras cu trupele sovietice, nu inainte de a distruge si incendia casele, institutiile, uzinele, instalatiile si culturile (vezi cartea “Ard malurile Nistrului” de Constantin Virgil Gheorghiu si filmul “Odessa in flacari”). In aceste cantonamente pe care evreii le-au numit “ghetouri”, Ion Antonescu le-a asigurat paza de catre jandarmi romani ca sa-i salveze, caci altfel i-ar fi omorat taranii din Basarabia, ca sa se razbune de suferintele din timpul ocupatiei rusesti. Deasemeni populatia ucraineana si jandarmeria ucrainiana din Transnistria nu vedeau cu ochi buni pe colonistii evrei si cand aveau ocazie ii omorau. Aveau ucrainienii o ura nestavilita impotriva evreilor. De aceea la intoarcerea frontului, populatii moldovenesti si ucrainiene din Transnistria si chiar din teritoriul dintre Bug si Nipru, i-a parut rau ca s-au retras romanii si spunea: “Pe noi cui ne lasati, iar devenim slugile iudeo-bolsevicilor”.

    Deportatii din Transnistria constau in cea mai mare parte din evrei, care se revoltasera “impotriva armatei” in Basarabia, nordul Bucovinei si de-a lungul Nistrului. De aceea, Ion Antonescu a declarat :”Acestia nu au dreptul sa invoce spiritul de omenie, fiindca omenie nu inseamna slabiciune. Dupa ce au rasplatit cu dusmanie si crima, toleranta fara limite pe care au gasit-o in Romania, unde au prosperat mai presus de visurile lor, evreii acestia nu mai pot afla omenie nicaieri”.

    In martie 1944, inaintarea trupelor sovietice a fost oprita pe Nistru. Evreii din Nordul Moldovei au infiintat Republica Socialista Sovietica Evreiasca Botosani. Atunci a inteles Ion Antonescu ca a fost manevrat tot timpul de catre evrei. Dar era prea tarziu. Aceasta este recunostiinta evreilor. Recunostinta omeneasca este o floare rara, iar recunostiinta evreiasca totdeauna inexistenta.

    In timpul razboiului Ion Antonescu a asigurat o protectie evreilor din Bucovina, Basarabia, Transnistria, cat si celor din interiorul tarii. Femeile romance plangeau si spuneau: “De asta ne mor noua barbatii si copii pe front, ca Ion Antonescu sa faca tara evreilor in Transnistria”.

    Semnalez numai comportamentul unui evreu, Lucretiu Patrascanu, care facea mare caz, de faptul ca el este intai roman si apoi comunist. De fapt el propaga ideologia comunista (iudaica), prezentand-o intr-un ambalaj atragator antifascist. Daca era roman adevarat, pleca pe front sa-si apere tara cum au facut-o toti romanii. Comunismul a fost o forma mascata de stapanire a omenirii de catre evrei.

    Evreul Patrascanu (cunoscut sub pseudonimul Andrei) este cel care a practicat fara scrupule si fara rusine si fara remuscari, politica de cariera suind pe cadavrele lor. In cei trei ani 1941-1944 ai razboiului antisovietic el a beneficiat mai mult decat oricine de bunavointa a protectiei generalului Ion Antonescu. Primo: cand tot Tineretul Tarii a fost trimis pe front in linia 1, el a fost scutit de mobilizare si a stat in interiorul Tarii. Secundo: in loc sa fie internat ca toti comunistii in lagarul de la Targu Jiu, el a primit domiciliu obligatoriu in propria locuinta de la Poiana Tapului si Statul Roman timp de 3 ani si 3 luni a platit pentru paza soldele a 12 jandarmi intre care un ofiter. Multumita bunavointeii si protectiei generalului Ion Antonescu, acolo la Poiana Tapului si-a scris Lucretiu Patrascanu cele doua carti, de calomniere a Romaniei si de ideologizare a Comunismului.

    Dupa 23 august 1944, cea mai vehementa si cea mai insistenta voce cerand pedepsirea cu moartea a generalului Ion Antonescu, a fost cea a lui Lucretiu Patrascanu. Fara scrupule, fara rusine si fara remuscari, omul proiecta sa faca mare cariera politica suind pe cadavrul propriului sau binefacator. Evreul Lucretiu Patrascanu, in calitate de ministru de Justitie a ordonat ca Ion Antonescu sa fie executat exact in ziua lui de nastere, cand implinea varsta de 64 de ani.

    Si cand te gandesti, ca in Bucuresti, la ora actuala, un bulevard poarta numele lui Patrascanu, exista chiar un bust si o casa memoriala, iti vine sa inebunesti. Vorba filozofului Petre Tutea:” Neam de tampiti ce suntem”. Petre Tutea a fost detinut politic in temnitele iudeo-comuniste, timp de 12 ani si 10 luni, pentru vina ca s-a oferit sa mearga voluntar pe front in razboiul impotriva iudeo-bolsevismului.

    In schimb lui Nicolae Iorga nu i-a asigurat nici o protectie, cauze destule, dar mai ales una strict personala, care figureaza intr-un memoriu adresat – la sfarsitul lui Iunie 1940 – regelui. Domnul Iorga a impiedigat alegerea mea la Academie in primavara anului 1938. Antonescu la Academia Romana !!! (vezi cartea “Moartea unui savant” de Mihai Stoian, Editura Eminescu, Bucuresti, 1976, pag. 281).

    Mai mult, Ion Antonescu i-a facut scapati peste granita pe cei doi evrei asasini ai lui Nicolae Iorga. Acesti doi evrei, Traian Boieru si Ilie Olteanu erau infiltrati in miscarea legionara si au fost protejati in strainatate si chiar familiile lor din tara. Soferul masinii Stefan Iacobuta, care i-a insotit pe cei doi asasini, pentru ca era roman si un martor incomod, a fost executat in primele luni de la arestare.

    Moartea lui Nicolae Iorga fusese stabilita din luna iulie 1940, de catre alogenii din tara si strainatate (vezi cartea “ Dosarele Suferintei” de Ilie Ilisei, Editura Bucovina, 1999, pag. 52).

    Evaluand adevaratele dimensiuni ale tragediei cauzate de cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord si Tinutul Hertei, in numarul din 6 iulie 1940 al ziarului sau, Neamul Romanesc, Nicolae Iorga publica articolul intitulat “De ce atata ura?”. Cu acest prilej, marele istoric rupe indealungata distantare fata de problema evreiasca si faptele il obliga sa constate ca evreii din era comunista nu se deosebau cu nimic de cei din Istoria Evreilor in Tarile Noastre. Ar fi bine sa se publice acest articol pentru a vedea toata lumea “adevarata fata a evreimii”, din Basarabia si Nordul Moldovei. Deasemeni ar fi util sa se reediteze “Istoria Evreilor in Tarile Noastre”, care nu a fost publicata din 13 Septembrie 1913. Sper ca la 100 de ani de la prima aparitie a lucrarii se va gasii o editura nationalista care va publica cartea lui Nicolae Iorga “Istoria Evreilor in Tarile noastre”. Dupa cat rau au facut evreii romanilor, Statul Roman ar trebui sa interzica stabilirea in Romania, chiar la un singur evreu.

    In timpul complotului international antiromanesc din decembrie 1989 evreii din Radio, Televiziune, Presa, Cinematografie, Institutiile Centrale, Conducerile Ministerelor Apararii Nationale si Interne, Comitetul Central PCR si Guvern, au avut un comportament inuman si chiar criminal. Ei au transmis stiri false, au incitat populatia la crime si la dezmembrarea Statului Roman. A fost vreo unul cercetat si adus in fata instantelor de judecata? Este obligatoriu sa se publice listele cu evreii din Guvern, Parlament si Institutiile Centrale ale Statului Roman. S-au terminat romanii? Incredibil. Azi pe evrei ii intalnesti la fiecare colt si la toate esaloanele puterii. Evreii in masa te ingrozesc. In martie 2002 erau numai 7400 (conform rezultatelor recensamantului). Poate 7.400 erau numai in Parlament, Guvern, Ministere si Institutiile centrale. Aproape 99% din ei isi ascund numele evreiesti si folosesc nume false, la fel ca infractorii, care-si ascund fetele in spatele unor masti. La recensamantul populatie din octombrie 2011, conform rezultatelor publicate in revista Academica nr. 10, din octombrie 2012 nu mai sunt evrei in Romania. A disparut rubrica cu etnia evreiasca. In toate timpurile evreii si-au tainuit efectivele, dar nici chiar asa.

    Dupa decembrie 1989, evreii au pus mana pe conducerile tuturor institutiilor Statului Roman. Ne-au luat aproape toate bogatiile, ne-au luat sufletul si limba. Acum vor sa ne ia si credinta. Ce n-au reusit navalitorii barbari, incepand cu anul 270, au reusit conducerile post decembriste ale Romaniei sa determine si chiar sa o oblige pe romani sa-si paraseasca vetrele lor stramosesti. Dupa decembrie 1989, romanii au devenit salahori, cersatori, slugi la capitalistii iudaici, iar Romania a devenit un teritoriu administrat de iudaismul mondial. Evreii si-au batut joc de poporul roman si isi bat in continuare intr-un mod ingrozitor. Ne meritam soarta. Am avut mila de alogeni.

    Evreii vor sa stearga orice urma de existenta a neamului romanesc pe aceste meleaguri si sa infiinteze Israelul European pe teritoriul actual al Romaniei. Aici au adus bunatatea, toleranta, nepasarea inrudita cu nesimtirea si chiar prostia romanilor. Daca romanii nu se vor trezi, peste maxim 20-30 de ani, poporul roman va disparea, va fi pulverizat in istorie. Romanii vor deveni niste grupuri razlete, fara patrie, rataciti prin parcurile si rezervatiile de pe mapamond, vor fi o curiozitate etnica.

    Un popor vechi de peste 7.000 de ani, care a dat lumii o civilizatie, o limba (limba traco-daca), o cultura, sa dispara datorita unor triburi turanice parazitare, care au invadat Romania, ar fi o nedreptate (vezi cartea lu Nicolae Iorga “Popoarele turanice parazitare”, Editura Neamul Romanesc, 1915). Evreii din toata lumea trebuie stie si sa nu uite niciodata ca primele asezari evreiesti la Rash Pine si Zichron Yacov in Eretz Israel, s-au infiintat in 1881, cu 228 de evrei din Romania, majoritatea din Moinesti. Ei au plecat cu vasul Thetis si Romania le-a asigurat transportul si mijloacele necesare pentru a lucra pamantul in Eretz Israel. Si aceasta este recunostiinta evreaiasca ???

    Doamne Dumnezeule, cu ce au gresit Romanii??? Quo Vadis, Doamne ? Inchei acest articol cu versurile unui vechi cantec romanesc: ”E jale mare-n tara ca strainul e stapan, cersetor la el acasa a ajuns bietul roman”.

    11.01.2013 TUDOR VOICU

  3. marylena spune:

    “Talmud”, învăţăturile care domină lumea?
    “Am fost surprins sa constat cat de putin stie lumea romaneasca despre “Talmud”. Aproape nimic! Cu gandul bun ca aceasta situatie s-ar putea repara nitel prin publicarea unei carti, am tiparit, in romaneste, “Talmudul – Cartea sfanta a evreilor”. O buna ocazie oferita curiosilor de a intelege de ce Talmudul este considerat cea de-a doua carte sfanta a evreilor, prima fiind Biblia.”- spune Tesu Solomovici.
    Evreul Tesu pare plin de bune intentii cand incearca sa ne prezinte Talmud-ul pe intelesul nostru, adica tradus in limba romana. In viziunea sa, invataturile Talmud-ului sunt un adevarat indreptar de comportament pentru membrii “poporului ales”. Bineinteles ca pozitive in totalitate. Numai ca sunt foarte curios ce raspunsuri, explicatii, talmaciri, ar putea da tov. Solomovici unui confrate evreu de-al sau, pe nume Israel Shahak care a studiat aceeasi carte sfanta evreilor Talmud si a gasit cateva “sfaturi” cel putin ciudate (prea bland termenul) ?
    Interesul manifestat de Israel Shahak pentru Talmud, a inceput atunci cand a fost martorul unui incident: intr-un cartier evreiesc din Ieruslaim un evreu ultrareligios a refuzat sa-si foloseasca telefonul intr-o zi de sambata pentru a chema salvarea pentru un vecin ne-evreu ! Tribunalul rabinic a confirmat ca acest comportament al lui a fost corect si pios ; in esenta un evreu nu poate sa violeze sabatul pentru a salva viata unui ne-evreu , mai mult ii este interzis sa faca asta si in cursul saptamanii. Violarea legii sabatului este permisa doar pentru a salva viata unui evreu. Derutat si indignat de comportamentul evreului religios , Israel Shahak a incepu sa studieze Talmudul , legea religioasa de baza a evreilor. Iata ce a gasit in Talmud :
    “Talmud, Iebhammoth 61a: Doar evreii au dreptul sa fie numiti oameni , nu si ne-evreii (goim-ii).
    Talmud, Iore Dea 377, 1 : Servitorii ne-evrei morti trebuiesc inlocuiti precum vacile sau asinii pierduti. Nici un fel de simpatie pentru evreii care-i angajeaza.
    Talmud, Jalkut Rubeni Gadol 12b: Sufletele ne-evreilor provin din spirite spurcate , pe care le numim porci.
    Talmud, Tosaphot, Jebamoth 94b: Daca mancati in prezenta unui ne-evreu este ca si cum ati manca un caine.
    Talmud, Yebamoth 98a: Toti copiii goim-ilor sunt animale.
    Talmud, Orach Chaiim 57, 6a: Nu trebuie sa aveti mai multa mila pentru un ne-evreu decat pentru un porc bolnav de stomac.
    Talmud, Kerithuth 6b p. 78: Doar evreii sunt fiinte umane , ne-evreii (goim-ii) sunt animale .
    Talmud, Kethuboth 110b: Pentru a interpreta un psalm un rabin a spus: Psalmistul ii compara pe ne-evrei cu fiarele spurcate.
    Talmud, Abhodah Zarah 4b: Puteti omori un ne-evreu cu propriile maini.
    Talmud, Abhodah Zarah 26b T.: Chiar si cel mai bun ne-evreu trebuie omorat .
    Talmud, Bammidber Raba c 21 & Jalkut 772: Evreii care varsa sangele ne-evreilor aduc ofranda lui Dumnezeu.”
    Am citat din studiile unei somitati internationale. Evreul Israel Shahak, supravietuitor al Holocaustului, a fost profesor la “Universitatea din Ierusalim” si presedinte al “Ligii Israeliene pentru Drepturile Omului”. Asta ca sa nu fiu cumva acuzat de anti-semitism de vreun fan al “nobelului” Elie Wiesel.

  4. marylena spune:

    “Sunteţi o generaţie pierdută” – iată ce li se spune tinerilor, astăzi
    O criză a speranţei

    Nu mizaţi pe liderii UE pentru a ieşi din actuala criză. Viitorul va fi conturat de tinerii pe care i-au uitat, scrie filozoful polonez Jarosław Makowski, în contextul în care Executivul de la Bruxelles caută fonduri pentru a ajuta programul de schimburi studenţeşti să reziste reducerilor bugetare.
    Până acum, sociologii şi-au concentrat atenţia asupra aşa-numitei “generaţii pierdute”. Politicienii au evitat să utilizeze această sintagmă, până ce premierul Italiei, Mario Monti, a rupt conspiraţia tăcerii şi le-a spus tinerilor italieni: “Sunteţi o generaţie pierdută”. Sau, mai precis: “Adevărul – care din păcate nu este unul plăcut – este că promisiunea speranţei, din punctul de vedere al transformării şi îmbunătăţirii sistemului, va fi simţită doar de către cei care vor face parte peste câţiva ani din categoria tinerilor”.
    Cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic David Cameron ar fi putut spune acelaşi lucru, dar Mario Monti este cel care a făcut primul pas. Acest lucru înseamnă că liderii politici vor începe curând să anunţe “vestea cea bună” pentru a face tinerii să uite nivelul de trai de care s-au bucurat părinţii lor.
    Trebuie să spunem adevărul: actualele elite politice şi intelectuale sunt vinovate de criza prin care Europa trece acum. Ei sunt generaţia de lideri crescuţi într-un “palat de cristal”.
    Este interesant că existenţa privilegiată pe care au continuat-o, bucurându-se de prosperitate şi siguranţă, nu a fost creaţia lor. Angela Merkel şi David Cameron, la fel ca şi fostul cancelar german Gerhard Schröder şi fostul premier britanic Tony Blair au moştenit această situaţie de la predecesorii lor, devenind o eficientă “cooperativă de consum”, aşa cum o numeşte Zygmunt Bauman, consumând roadele eforturilor altora şi bucurându-se de succese care nu sunt ale lor.
    Elitele care se află acum la putere au trăit în condiţii total diferite, bucurându-se de siguranţă, pace şi o creştere sistematică a nivelului de trai. Acestea au fost efectele construirii unui stat asistenţial funcţional. Cum se întâmplă că, după un astfel de succes spectaculos, Europa se confruntă acum cu ceea ce probabil este un eşec la fel de spectaculos?
    Acest lucru se întâmplă pentru că actualele elite cred că au moştenit pur şi simplu Uniunea Europeană de la predecesorii ei, mai degrabă decât să o fi luat cu împrumut pentru copiii lor.
    Mentalitatea şi spiritul politicienilor care conduc Europa astăzi pot fi sintetizate astfel:“Să ne bucurăm cât putem de viaţă pentru că, în curând, Uniunea Europeană va rămâne doar o amintire”.
    Noua categorie de săraci
    Care este cea mai mare şi cea mai stringentă problemă a Europei astăzi?
    O vedem pe străzi şi în centrele marilor oraşe. “Avem dreptul de vot, dar nu avem locuri de muncă!”, strigă tinerii şomeri. Avem democraţie, dar nu avem pâine sau case. Apare categoria socială a “precariatului”. În ce constă această categorie? Un răspuns clar şi precis este oferit de Guy Standing, autorul cărţii “The Precariat: The New Dangerous Class” (“Precariatul: Noua clasă socială periculoasă” – cartea nu a fost tradusă în limba română). Practic este vorba de toată lumea, în principal de tineri.
    Iar singurul lucru pe care îl aud din partea liderilor politici este că sunt o “generaţie pierdută” şi că Uniunea Europeană riscă să se destrame.
    Precariatul, notează Guy Standing, este caracterizat prin următoarele elemente: furie, anomie (erodarea conexiunilor sociale), anxietate şi alienare.
    Rezultatul acestei stări sociale este “cetăţeanul furios” pe care l-am văzut în acţiune pe străzile din Londra în vara anului 2011. Aceştia reprezintă noua categorie de săraci, fără a avea nimic în comun cu disperarea oamenilor fără adăpost. O generaţie care se confruntă cu perspectivele şomajului prelungit şi cu necesitatea acceptării unor locuri de muncă sub calificările şi ambiţiile dobândite. O astfel de situaţie alimentează furia şi frustrarea.
    Întrebarea cu care ne confruntăm în momentul de faţă este: cum putem transforma furia în curaj?
    În primul rând, să nu uităm că o mentalitate curajoasă îşi are sursa în curajul unei viziuni. Deci, să spunem tare: “Nu trebuie să ne temem de ură”. Avem dreptul la ură dată fiind situaţia în care suntem. Există o singură condiţie: furia, revolta şi ura nu trebuie îndreptate spre alţii. Nu trebuie îndreptate spre semenii noştri, pentru că, în acest caz, s-ar pune gaz pe foc.
    Am transforma lumea în cel mai mare coşmar. Ura şi furia pe care o au în suflete milioane de tineri europeni trebuie îndreptate împotriva indiferenţei. Acum, imperativul nostru categoric este: “Urăsc propria indiferenţă”.
    În al doilea rând, Claus Leggewie scrie în celebra carte “Mut statt Wut” (“Curaj în locul furiei” – cartea nu a fost tradusă în limba română) că marile schimbări necesită “imaginaţie constructivă şi iniţiativă”.
    Prin urmare, cine poate garanta că nu egoismul, ci solidaritatea, nu concurenţa acerbă, ci colaborarea, nu profitul, ci dezvoltarea durabilă vor deveni stelele pe care le va urma o Europă unită?
    În primul rând, din motive morale, intelectuale şi spirituale, trebuie să spunem cine sunt cei care nu le vor urma cu siguranţă: liderii europeni. Cei care, în ultimii doi ani, s-au străduit atât de mult să salveze Uniunea Europeană încât în curând va deveni o amintire. Liderii politici nu sunt o soluţie la problemele Uniunii, ci reprezintă sursa problemelor.
    A-i cere Angelei Merkel sau lui François Hollande să ne scoată din actuala criză este ca şi cum i-am cere unui orb să analizeze tablouri impresioniste.
    Atunci cine? Oricât de nebuneşte ar suna, cred că ultima şansă a Europei este generaţia Erasmus. Un proiect care, aşa cum auzim de la eurocraţii de la Bruxelles, este atât de extravagant încât în curând ar putea fi abandonat ca parte a “măsurilor de austeritate”. Pentru că, de ce să cheltuim banii contribuabililor pe burse acordate tinerilor europeni care, conform unor zvonuri, îşi petrec cea mai mare parte a timpului distrându-se?
    Pe de altă parte, conferinţele eurocraţilor, dezbaterile şi excursiile de studii, plus costurile aferente acestora, toate finanţate din impozitele plătite de noi, contribuie la coeziunea Uniunii Europene mai bine decât finanţarea experienţei unor tineri de a studia şi a trăi în altă ţară?
    Generaţia Eramus este cea care se confruntă cu perspectivele şomajului. O generaţie care trece printr-o criză a speranţei. În acelaşi timp, este generaţia care a început să cunoască prin contact direct diversitatea Europei. O generaţie care, din cauza situaţiei disperate, înţelege ceea ce marele filosof ceh Jan Patočka numea“solidaritatea celor şocaţi”.
    Acest destin comun înseamnă că generaţia Erasmus ştie că lumea aşa cum o cunoaştem acum se apropie de sfârşit. Ce va începe? Viitorul este în mâinile noastre.
    A venit momentul ca actuala “generaţie pierdută” să înceapă construirea unei noi Europe. Avem nevoie de o nouă politică progresistă care să nu se axeze pe logica creşterii economice, ci pe o distanţare radicală de acest sistem.
    În momentul de faţă, cei care sunt cu adevărat liberi nu sunt cei care spun “mai mult, din ce în ce mai mult” (mai multe cumpărături, mai multe credite, mai multă devastare a planetei), ci cei care au curajul şi încrederea să spună “destul!”
    Membri ai generaţiei Erasmus, ştim că nu aveţi locuri de muncă, ştim că sunteţi lipsiţi de speranţa unui viitor mai bun, dar sunteţi ultima şansă a Europei. Cine va salva Europa dacă nu voi? Când, dacă nu astăzi? “Visul european” este în mâinile voastre.

  5. marylena spune:

    Mircea Eliade – Oceanografie (1934) –
    Editura Humanitas, 1991

    FRAGMENTE

    Despre bărbaţii superiori

    Ca să nu fiu rău înțeles de la început, mărturisesc că sunt convins şi eu, ca oricare altul, de existenţa reală a acestor bărbaţi superiori. Nu mă îndoiesc că mulţi dintre ei umblă pe aceleaşi străzi ca şi mine, văd aceleaşi spectacole, citesc aceleaşi cărţi şi îşi consumă timpul tot atât de stupid cum mi-l consum şi eu. Cred că nimeni nu contestă realitatea şi actualitatea bărbaţilor superiori. Altceva se poate spune asupra lor. În primul rând, că sunt cei mai puţin interesanţi oameni dintre toate speciile pe care le cunoaşte civilizaţia modernă. Într-un mediocru, într-un ratat, într-un prost, într-un păcătos – ghiceşti totdeauna cel puţin o dramă, sau o suferinţă macerantă, sau o scânteie de uluitoare omenie, sau un gest revelator. Ghiceşti, în orice caz, ceva viu, ceva care se naşte sau moare. Un bărbat superior, dimpotrivă, se apropie necontenit de un tip: şi tipul său este din cele mai dezagreabile pe care le cunoaşte cultura.
    Oamenii aceştia sunt neinteresanţi şi obositori şi din alt punct de vedere. Ei sunt eternii „neînțeleși” şi-ţi arată mereu cu degetul că sunt aşa. Acum, a fi sau a nu fi înțeles este o problemă cu desăvârșire fără importanţă. Verificările acestea în public, aderenţele acestea în contemporaneitate – sunt necesare şi decisive numai pentru cineva care trăieşte, creează şi progresează prin stimulare, prin conflict, prin promovare. Sunt oameni care simt o permanentă nevoie de a da examene, de a primi felicitări, de a avea obstacole de surmontat. Nimic de zis. Ceea ce e plictisitor, până la urmă, e specia oamenilor „neînțeleși”, a bărbaţilor superiori. Un asemenea ins subliniază necontenit orice face, orice gândește, orice scrie. I se pare că totul merită reţinut din activitatea şi gândurile lui. Oamenii aceştia sunt permanent conştienţi că ceilalţi nu-i pot înțelege, şi de aceea subliniază, explică, sugerează. În cele din urmă, eşuează în specia gânditorilor cu majusculă, a gânditorilor aforistici, a autorilor de paradoxe şi sublinieri.
    Deprimant în acest spectacol al omului „neînțeles” este deplina lui lipsă de originalitate. El se crede atât de original şi de inedit, de adânc şi de hermetic – iar în realitate aparţine celei mai comune specii de la romantism încoace: tipului „neînțeles”. Să fim clari: nu e vorba de anumite distanţe şi dificultăţi de comunicare intelectuală între diverşi oameni; acestea sunt fireşti, mai ales într-o societate în dezvoltare, şi au existat de când lumea. Mă gândesc însă la tipul omului „neînțeles”, la bărbatul superior care e conştient de această superioritate a sa şi face ce-i stă cu putinţă ca să şi-o arate. Ei sunt totdeauna conştienţi de viaţa lor interioară, de întreaga parafernalia [zestre] a sufletului lor neînțeles – şi o subliniază pretutindeni, prin izolarea lor ostilă în societate, prin tonul lor dur sau trist, prin vocabularul lor „original”, prin gândirea lor aforistică. Ei vorbesc întotdeauna de „mediu” ca de un duşman personal. Nu găsesc nici o punte de comunicare cu restul lumii. Sunt meniţi să sufere sau să comande – niciodată să iubească şi să înțeleagă. Cer tuturor sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior, nu există femeia decât ca să-l stimuleze pe el, să-l mângâie sau să-l oblojească. El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalţi nu-l „înțeleg”.
    Bărbaţii superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Îţi vor spune despre „suflet”, despre „tragedie” sau despre „iubire” cele mai ieftine şi mai mediocre platitudini; dar le vor spune „original”, din „viaţa lor interioară”, pentru că pentru un asemenea bărbat superior viaţa lui interioară preţuieşte cât întregul Univers şi se referă mereu la ea ca la o nouă Biblie: deşi de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu şi nimic creator, pentru că oamenii aceştia nu sunt niciodată sinceri, nici faţă de ei, nici faţă de ceilalţi. Poartă pretutindeni cu ei conştiinţa „superiorităţii” lor, şi dacă aceasta poate impune unui public mistificat şi câtorva femeiuşti în căutare de idoli – apoi niciodată nu poate păcăli pe alt „bărbat superior”. Nicăieri nu musteşte o invidie mai rafinată şi o ipocrizie mai sălbatică decât în sufletul unui om superior; mai ales dacă n-a avut noroc şi se refugiază din „mediu” într-o „lume a lui”, zidită din gânduri „originale” sau din manii inofensive. Superstiţia turnului de fildeş, a izolării, a dispreţului faţă de contemporani nu s-a născut din orgoliul celor câtorva mari creatori (care cu adevărat n-au fost înțeleși de contemporani), ci din psihoza tuturor rataţilor „superiori”, din inflaţia de originali, din romantismul frondei. Un Leonardo da Vinci sau un Spinoza nu s-au plâns că sunt „neînțeleși”; nu s-au retras în celula lor de studiu din dispreţul pentru „mediu”, care nu le poate preţui superioritatea. Au dus o viaţă solitară, pentru că erau într-adevăr preocupaţi de anumite gânduri care se cereau adâncite şi maturizate în linişte. Dar ei nu s-au retras ostil. N-au dat să înțeleagă altora că sunt „neînțeleși”.
    Ceea ce e plicticos la un bărbat superior este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, niciodată nu-ţi va spune în faţă că el e un geniu şi tu un simplu muritor – ci îţi va da a înțelege aceasta. Orice face şi orice scrie dă să înțeleagă ceva pe care nu are curajul să mărturisească. De aici o serie de rafinamente şi subtilităţi insuportabile pentru orice om cu bun-simţ. Cred că exerciţiul favorit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice şi se analizează oricând, cu o atenţie dureroasă, cu o sete neverosimilă, cu o subtilitate într-adevăr remarcabilă. Într-un anumit sens, se poate spune că psihologia au creat-o femeile şi bărbaţii superiori. Este un exerciţiu plin de surprize, balsamic, fascinant, în cele din urmă steril – dar stimulator prin proporţiile pe care le capătă insul în propria lui contemplaţie microscopică.
    Ducând o asemenea viaţă „interioară”, un bărbat superior – deşi el e permanent „neînțeles” – te înțelege totdeauna. El înțelege durerea ta înainte de a i-o spune; el „a trecut pe acolo”, te patronează cald şi sfătos; e gata să-ţi deschidă sufletul, să-ţi facă mărturisiri, să te ia de mănă; dar numai atâta timp cât nu ghiceşte în tine un bărbat tot atât de superior ca şi el. Atunci se schimbă lucrurile. El n-are nevoie de camarazi; el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din când în când de aplauze. Preferă orice egalităţi; preferă să rămână „neînțeles”, să fie înjurat, calomniat – dar niciodată egalul altuia. Oamenii pe care îi iubeşte el sunt morţi, sunt idoli; când iubeşte un contemporan, fiţi siguri că acesta e atât de „mare”, încât a depăşit de mult statura umanităţii.
    Bărbaţii aceştia superiori sunt ori revoltaţi, ori resemnaţi. Niciodată împăcați cu ceasul şi lumea în care trăiesc. Cea mai mare bucurie a lor – în afară de aceea produsă când se vorbeşte de ei – este să-şi analizeze necontenit înălțimile sufleteşti la care trăiesc şi să măsoare distanţele care îi despart de ceilalţi. Analiză, himere şi automatism; rămân întotdeauna un tip, oricât s-ar strădui să se deosebească de mediocritate şi de plebe. Căci a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior – este de-a dreptul vulgar. Succesul oamenilor superiori – bărbaţi şi femei – se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care își alege idoli ce le flatează nostalgiile de „superioritate”, de „geniu neînțeles”, de „om tare”, de „trimis”, de „salvator”. Căci, în fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior…

    Invitaţie la bărbăţie

    Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, critică şi tânguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plângând, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că suntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Suntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvârșire acest orgoliu.
    În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărâmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite.
    Când totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Când totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, suntem proşti şi netrebnici, suntem mărunţi şi păcătoşi, suntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întâmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întâmplă, sunt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărat, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atâta timp cât sunt viu, cât am viaţa de partea mea, cât timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sângele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărâmița, ce haos este atât de mare ca să se poată măsura cu câtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?
    Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă. Înfrângerea nu există decât pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.
    Mi se par atât de absurde obiecţiile pe care le întâlnesc de la o vreme în calea mea; atât de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sunt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndârjiți în suferinţa şi în creaţia noastră… Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică, pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.
    (…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să ne resemnăm? Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap când vezi oameni deştepţi desperând de condiţia noastră umană şi socială şi lamentându-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sunt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zadarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…)
    Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crâmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol EI ŞI? şi zvârliți-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atâta moarte în jurul meu, încât nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mâine o altă lume.

    Despre un anumit sentiment al morţii

    Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic în faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experienţelor organice, că, într-un cuvânt, opreşte pe loc viaţa. Sub acest aspect, cunosc deja moartea; din experienţele mele, din ceea ce văd la alţii; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morţii, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea în loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mai mă poate înspăimânta. Fiecare cunoaşte moartea în acest sens. Ce nu cunoaşte nimeni e începutul de după moarte. Este adevărat că după fiecare moarte în viaţă, izbutim, într-un fel sau altul, să ne cunoaştem din nou, să reluăm altă viaţă. Dar toate aceste renaşteri se petrec în cadrul vieţii organice şi morale, au conţinut identic, nu variază decât structurile. Renaştem necontenit, dar renaştem cu aceleaşi valori, cu aceeași experienţă organică, aproape cu aceleaşi lumini spirituale. Nu este o schimbare decisivă, unică, ireversibilă.
    Schimbarea aceasta ireversibilă o experimentăm numai prin moarte. Şi ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârşire deosebit de tot ce cunoaştem noi, cu desăvârşire deosebit de ceea ce ne aşteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieţii; se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaşte, dar pe care nu ştim să-l căutăm în timpul vieţii; un imponderabil, o taină, o absurditate, ştiu eu ce? Adevărul e că, deşi începe ceva complet deosebit de viaţă, moartea continuă totuşi o conştiinţă pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieţii. Acesta e şi paradoxul central al morţii: altceva decât viaţa şi totuşi ceva pe care l-am putea cunoaşte chiar cu ajutorul vieţii.
    Mă întreb chiar dacă adevărata esenţă a vieţii nu este totuna cu esenţa morţii. Dar nu în sensul pe care îl daţi dumneavoastră morţii şi vieţii. Pentru dumneavoastră, viaţa este o permanentă trecere, un fluviu continuu – iar moartea este acelaşi lucru, cel puţin în faptul ei iniţial, este o trecere, o pierdere dincolo. Dumneavoastră pulverizaţi viaţa şi proiectaţi această imagine evanescentă asupra morţii. Identificaţi viaţa şi moartea în ceea ce au ele neesenţial. Pentru mine, dimpotrivă, esenţa vieţii nu este dinamismul ei exterior – ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, la care nu se mai poate adăuga nimic. Şi atunci, mă întreb dacă moartea nu este acelaşi lucru.
    Oamenii, care experimentează de milenii partea negativă a vieţii, golurile ei, nefiinţa ei, au conceput moartea ca un maximum de nefiinţă, ca un vacuum etern, ca un absolut negativ. Ei au proiectat în eternitate, în moarte, absenţa vieţii din viaţa de toate zilele. Dacă cercetaţi concepţiile (filozofice şi ştiinţifice, căci cele populare au mai multă intuiţie, şi sunt deci mai aproape de adevăr) despre moarte, veţi găsi la rădăcina lor incapacitatea de a vieţui, impotenţa, nefiinţa. Dumneavoastră, care aveţi superstiţia filozofilor şi scienţiaţilor, credeţi că dacă un savant vă prezintă o carte „profund” gândită) asupra vieţii, trebuie să-l credeţi pe cuvânt. Dimpotrivă, nu credeţi niciodată astfel de oameni care trăiesc în marginea vieţii, în afară de viaţă, trăiesc abstract şi livresc, simţind ce pot simţi (deci foarte puţin), gândind în maniera lor, adică cât pot gândi.
    Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără şi faptul că ştiinţa şi filozofia ne învaţă viaţa şi moartea. Gândiţi-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oameni care cunosc viaţa din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele şi oameni care gândesc asupra vieţii dintr-un cabinet, tocmai aceştia sunt chemaţi să ne înveţe cel mai esenţial şi cel mai decisiv fapt: existenţa noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze şi să articuleze experienţele noastre negative, nefiinţa noastră. Dar să ne întoarcem. Spuneam că am putea cunoaşte moartea încă din viaţă; nu moartea aşa cum o ştim cu toţii (osificările spirituale, oprirea pe loc), ci moartea în înţelesul ei prim, de începere, de inaugurare ireversibilă. Ne lipseşte, pentru aceasta, un imponderabil, o trăire completă a vieţii, ne lipseşte ceva pe care nu-l cunoaşte nimeni; şi de aceea moartea ni se prezintă ca un miracol, căci ne introduce firesc în acel imponderabil pe care, poate, atâţia din noi îl căutăm zadarnic în timpul vieţii.
    Miracolul constă mai ales în totala răsturnare de valori. Viaţa, aşa cum o înţelegem noi, este o continuă ascensiune, o continuă perfecţiune morală şi spirituală, un neîntrerupt şir de cuceriri, de posesiuni, de înţelegeri, de experienţe. Un om perfect, după judecata noastră, este acela care a cunoscut mai mult, s-a înălţat mai sus cu mintea şi cu sufletul, a înţeles mai mult. De la 12 la 60 de ani, să spunem, omul acesta perfect se trudeşte necontenit să ajungă mai sus, să se purifice, să înţeleagă, să cunoască. Ajunge în pragul morţii un om perfect. Şi atunci, printr-o simplă experienţă organică, el moare, se trezeşte deodată într-o altă lume, unde începe altceva, unde valorile sunt altele şi ascensiunea este înţeleasă altfel.
    Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuieşti o viaţă întreagă pentru a te înălţa, a te purifica şi a cunoaşte, ca să ajungi, în moarte, cine ştie, la cea mai de jos treaptă a perfecţiunii. Prin simplul fapt al morţii, o biată femeie bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, un Einstein, un Rodin. Umbli pe stradă şi întâlneşti pe la colţuri cerşetori în zdrenţe, femei sărmane, sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care şi-au pierdut tinereţea în spitale – şi îi compătimeşti, fără să te gândeşti o clipă că poate oamenii aceştia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniţi să ne ispitească, sau sunt simple suflete care, atunci când îşi vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înţelepţi, cei mai mari sfinţi şi filantropi ai noştri. Este o simplă închipuire a mea, fără îndoială, dar paradoxul şi miracolul morţii ne dă drept la orice închipuire. Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atât timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.

    A face

    Pe neaşteptate, în mijlocul unor treburi cu totul străine de preocupările dumitale, primesc această scrisoare târzie. Şi îţi răspund împotriva voinţei mele. Căci, dacă îţi aduci bine aminte, cu ultimul răspuns pe care ţi l-am dat, „Moment nespiritual”, încheiasem o serie întreagă de foiletoane subiective, „autentice” (cum se spune), şi mă mulţumisem să fac numai colportaj cultural. De data asta însă, sunt nevoit să întrerup linia păstrată dreaptă de la începutul verii şi îţi scriu cum îţi scriu.
    … Vezi dumneata, în lumea asta, binele e limitat. „De ce nu facem lucruri mari?”, mă întrebi. Nu facem, pentru că este în firea lucrurilor să nu admită intervenţia binelui decât într-o anumită măsură, calculabilă metafiziceşte sau istoriceşte. Răul este infinit şi orice om poate ajunge până la capătul răului. Dar lumea, omenirea (cum se spune) se împotriveşte oricărui act de Bine care depăşeşte limita dispusă de destin sau de întâmplare.
    Niciodată n-ai încercat să ajuţi pe un om bolnav? Dă-ţi atunci seama cât de neputincioase sunt eforturile noastre, cât de mult ne depăşeşte suferinţa celuilalt – suferinţa concretă, directă, vie. Împotriva suferinţei nu putem lupta niciodată. Sau, când luptăm, în anumite prilejuri, ceea ce putem aduce noi este o câtime infimă, care are toate calităţile, în afară de aceea a eficacităţii. Pentru că nu este vorba aici de a ajuta pe oameni sau de a-i lumina. Nu fac nici un pas mai departe dacă omului care are 20 de lei îi voi da 30, iar omului care a citit o carte îi voi da încă una. Nu înţeleg prin „bine” operă de caritate sau de reformă socială. Binele este cu totul altceva: mântuirea unui om, ajutorul eficace pe care i-l poţi da; să-l împaci cu sufletul lui şi cu lumea din jur, acesta este un act de bine.
    Or, toate acestea nu se pot face în lume, printre oameni. Le făceau sfinţii, a făcut-o Iisus. Dar noi, cu mijloacele lumeşti, nu le putem face. Pentru că binele este limitat de însăşi firea lucrurilor. Pentru că omul, în însăşi carnea lui, poartă măsura binelui pe care îl poate face şi pe care îl poate suporta. Noi putem contribui la susţinerea binelui de la om la om. Nu printr-un punct de vedere universal, bun pentru toată specia şi pentru toată istoria. A face binele de la om la om, a susţine sufletele lor împotriva morţii, a le îndulci în suferinţă este o acţiune care numai rareori izbuteşte. Caritatea de care vorbeam trebuie să se adune atâta, încât să ajungă iubire; iubire pentru persoană, pentru insul acela limitat şi mizer, sugrumat de suferinţă, extenuat de întuneric – nu iubire pentru Om sau pentru Oameni. O iubire care să-i iubească mai ales limite – mizeria, contingențele, păcatele; să-l iubească în libertatea lui, în starea lui de păcat. Să nu luăm lucrurile în grabă şi să nu greşim.
    Eu nu spun că nu se poate colabora la menţinerea şi victoria binelui din această istorie pământeană. Eu spun numai că nu putem face nimic în liniile grandioase pe care le întrevezi dumneata. Căci, cum poate ai observat, binele are această stranie particularitate de a fi eficace numai în câtimi mici, numai în împrejurări distincte (adică „bine” este într-un moment precis, într-o conjunctură unică). Nu poţi face bine în linii mari. (Şi când spun „bine”, nu mă gândesc la înţelesul lui caritabil, social, familiar – ci la toate sensurile pe care i le poate da o limbă creştinească). Nu poţi face binele pentru un tip abstract, un grup de oameni, o societate sau o ţară. Le poţi da ajutoare, le poţi da sfaturi – dar bine nu le poţi face decât individual, fiecăruia în parte.
    Toată tragedia binelui constă în faptul că el, pentru noi, oamenii, şi pentru mintea noastră omenească, nu poate fi experimentat într-un mod universal. Se refuză cu furie oricărei încercări de a fi adunat la un loc. Chiar juridiceşte, abstract, binele este mult mai vag, mai aproximativ decât răul. Despre rău se pot da oricâte definiţii şi preciziuni; iar pe scara experimentărilor, sâmburele lui nu se epuizează niciodată.
    A face, a porni să faci „bine” (cu alte cuvinte a colabora la depăşirea stării noastre sociale şi a istoriei noastre umane, de acum) este o acţiune necalculabilă. Pe un om îl poţi face să sufere până la limita închipuirii. Dar, din clipa când răul a pus stăpânire pe el, când a început să sufere – orice intervenţie a binelui, a iubirii este zadarnică. Există atâta suferinţă în jurul nostru, încât un om simţitor, dacă s-ar gândi întruna la ea, ar trebui ori să se sinucidă, ori să ucidă, aşa, la întâmplare. Mai poate face ceva; se poate retrage din lume, se poate abţine de la existenţa activă. Contemplaţia suferinţei, dusă până la urmă, zvârle pe om într-o eroare fundamentală: deznădejdea, păcatul împotriva vieţii. Nu ştiu prin ce miracol uită oamenii oceanul de suferinţă din jurul lor. De aceea n-am nimic de zis contra acelora care nu duc până la capăt contemplaţia suferinţei, ci, dimpotrivă, îşi inventează fel şi chipuri de mijloace prin care se menţin într-o permanentă acţiune, într-un continuu zbucium. Oamenii aceştia, cel puţin, păstrează contactul cu viaţa. (…)

    Sex

    Nu ştiu de ce se bucură modernii de câte ori descifrează într-un simbol sau într-o ceremonie antică – sexul. E aproape o manie cercetarea aceasta abilă şi surprinzătoare a tuturor implicaţiilor sexuale în religia, în arta, în instituţiile civilizaţiilor pre-europene. Manie care, câteodată, alunecă de-a dreptul în ridicol; de pildă, atunci când nu vede în toată arhitectura asiatică şi mediteraneană decât simbolurile organelor de reproducere (cunoaşteţi interpretarea moscheii dată de şcoala de la Viena, sau cea a lui Mauritius Hirschfeld despre tectonica egeeană).
    Nu încerc să tăgăduiesc prezenţa nudă şi nemijlocită a sexului în foarte multe acte religioase, civile şi artistice ale acestor civilizaţii care au precedat civilizaţia noastră; civilizaţii în care, de altfel, aceasta din urmă şi-a împlântat adânc rădăcinile şi şi-a alimentat multă vreme viziunea despre lume şi despre viaţă. Dar cred că e un anacronism şi o dezolantă lipsă de perspicacitate să se confunde valoarea şi funcţiunea sexului din acele timpuri şi acele zone de cultură cu morala sexuală a veacului nostru sau cu funcţiunea sexuală, aşa cum a fost reglementată ea în civilizaţia noastră, creştină. Judecăm cu emoţiile şi cu criteriile noastre, mai ales cu superstiţiile noastre, şi credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia lor era orgiastică şi viaţa lor civilă libertină – numai pentru că întâlnim peste tot sexul şi simbolurile sexuale. E cu adevărat deprimantă opacitatea aceasta întru înţelegerea şi justificarea altor zone de cultură decât a noastră. Pentru că unii dintre noi se revoltă împotriva rigorismului civilizaţiei creştine – privesc înapoi spre Grecia şi îi exaltă libertăţile, vorbesc de orgiile ei religioase şi de libertinajul moravurilor, ca şi cum grecii ar fi fost atât de obsedaţi de aceste probleme sexuale şi tot atât de intoxicaţi de voluptăţi refulate ca şi contemporanii noştri. Se laudă Grecia, Orientul apropiat, Asia pentru că modernii cred că găsesc acolo ceea ce ar fi dorit să găsească aici: libertinajul, morală sexuală emancipată, voluptăţi etc. Şi aceleaşi zone de cultură sunt condamnate, de alţi moderni, pentru că autonomia şi primatul pe care îl avea câteodată sexul le jignesc frumoasele lor sentimente şi orgoliul civilizaţiei şi moralei lor.
    Nu se înţelege un lucru esenţial: relativitatea valorilor funcţiunii sexuale. În fond, funcţiunea aceasta a fost şi va rămâne neutră; fiecare civilizaţie o colorează cu propria sa Weltanschaung. Acolo unde sexul şi simbolica sexuală predomină, nu înseamnă că există o mai mare libertate sexuală, pentru că noţiunile acestea de „libertate sexuală” şi celelalte aparţin problematicii noastre, sunt articulate de civilizaţia noastră şi nu avem nici un indiciu să credem că ele au fost cunoscute şi altor zone de cultură. Noi nu avem nici un motiv să credem că prezenţa simbolurilor sexuale exercită asupra conştiinţei lor aceeaşi emoţie pe care o exercită în conştiinţa noastră. Îţi trebuie foarte puţină pregătire istorică şi perspicacitate ca să înţelegi că multe popoare nu se turbură în prezenţa indicaţiilor sexuale (plastice sau literare) aşa cum se excită europenii. Erotica din 1001 de nopţi poate excita pe un André Gide, dar pe un oriental îl “desfată”, adică îi procură acea emoţie senină pe care o primeşte în faţa primăverii, a belşugului, a tinereţii, a bogăţiei; e numai un preaplin, o încântare a întregii lui fiinţe, iar nu turburarea aceea fiziologică, lupta aceea libidinoasă a modernului. Fecioarele indiene ating simbolul inconfundabil genital al zeului Shiva fiind perfect conştiente de rostul lui. Dar ele nu văd eroticul, omenescul, tentaţia sau obsesia sexuală în acest simbol; văd pur şi simplu ceea ce este esenţial: puterea lui creatoare, dătătoare de viaţă.
    Acesta este un amănunt asupra căruia trebuie să stăruim. Majoritatea popoarelor şi civilizaţiilor n-au văzut în sex ceea ce văd europenii – un izvor de voluptate şi o problematică morală –, ci numai funcţiunea lui fundamentală: procreaţia. De aceea, l-au integrat firesc printre marile rădăcini ale vieţii, alături de sete şi de foame, şi l-au implicat, real sau alegoric, pretutindeni unde era vorba de viaţă, de energie vitală, de creaţie, de regenerare. De la generare la regenerare e numai un singur pas; şi popoarele cu mentalitate realistă (mai ales grecii) l-au făcut – căci cum să simbolizeze mai precis a doua naştere, naştere în viaţa spirituală, liberă şi beatifică, decât prin funcţiunea naşterii celei dintâi, naşterea trupească? Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea tuturor religiilor e inferioară, e un simplu complex de tabu. Cine gândește aşa, dovedeşte că nu înţelege nici sexul, nici religia.
    Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu creatorul – şi experienţa aceasta de „a doua naştere” nu putea fi mai bine explicată decât prin sex, aşa după cum filozofia e ilustrată prin „sete de cunoaştere”, iar evoluţia civilă prin „foame de libertate”. Sunt funcţiunile nutritive ale omenirii – şi sunt în acelaşi timp funcţiunile nutritive ale spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcătos şi obscur în sine – şi ilustrarea unirii cu divinitatea printr-un simbol sexual nu dovedeşte altceva decât realismul mentalităţii acelui popor care a folosit-o. Recentele investigaţii psihologice şi pseudo-psihologice asupra sexului în cultură sunt aproape fără aport real. Pentru că sunt pornite dintr-un punct greşit: că sexul a fost întotdeauna socotit impur şi că împotriva lui s-au dus lupte de milenii. Se uită că singurele fapte care impresionau pe oameni până la Socrate – şi care impresionează încă şi astăzi, în alte zone – erau creaţia, viaţa, ritmul vital. Şi că tot ceea ce se leagă de această creaţie – ca şi de reciproca ei spirituală, de regenerare – nu putea fi decât promovat, lăudat şi ilustrat.

    Despre sinceritate şi prietenie

    Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atât de puţin clară, încât ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu când „nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. E paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai când spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.
    Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. „Sinceritatea” este o voluptate amară, pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învârtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cât de mult ne temem de o lume „defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi „sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvânt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi, ca să ne asigurăm că nu suntem singuri. Nimic nu dă mai mult decât sinceritatea acea certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu suntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimântător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atâtea altele. Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.
    În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întâmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…
    Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Câteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci când am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.
    Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-a obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinematograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gândești, iarăşi în general, ceea ce gândesc şi ei. Dacă însă într-o zi vrei să fii liber şi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stânjenești. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…
    Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Până aici te-am urmat, până aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”. Încercam zilele trecute să vorbesc cu câțiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cât de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvârși un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfârșit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinși. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. N-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvârșire singur.
    O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale viţeii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l încuraja cu sincerităţile tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin. Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cât ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă…

    Ceasul tinerilor?

    Când portarul mi-a dat plicul, am avut o tresărire ciudată. Îţi recunoscusem scrisul, şi am aşteptat cu bucurie ceasul când aveam să citesc această scrisoare grea, chinuită, tristă fără motiv. Mesajele d-tale nu sunt hrană de toate zilele. Ai un fel brutal de a cere răspunsul, parcă de el ar atârna voinţa d-tale de supravieţuire. Când întrebi, parcă ai cere ajutor, parcă te-ai înăbuşi. Nu ştiu cum mai poate dormi un ins după ce scrie asemenea scrisori. Pentru că n-am mai auzit nimic de d-ta de atâția ani, credeam că ai depăşit ceea ce eu numeam (nu fără oarecare ironie) sentimentul catastrofic al vieţii. Credeam că ţi-ai găsit, hai să-i spunem, axa existenţei; şi că poţi porni la drum cu mai puţină înfrigurare şi fără aşteptarea aceea obsedantă a unei catastrofe care să schimbe legea lumii şi plasma vieţii d-tale interioare. M-am înşelat, fireşte, dar nu-mi pare rău că m-am înşelat.
    Te regăsesc acelaşi, după trei sau patru ani: îndârjit şi totuşi melancolic, furios pe lucruri, dar mai furios pe d-ta, cerând şi amenințând cu cea mai incendiară proză pe care am citit-o în româneşte, negăsindu-ţi niciodată rostul, şi totuşi suferind stupid de pe urma acestui rar privilegiu. Nici călătoriile, nici studiile nu te-au liniştit. Şi, ceea ce e într-adevăr magnific, continui să-ţi păstrezi anonimatul, nu vrei cu nici un chip să ieşi din întunericul în care lupţi şi sângerezi fără rost. Eşti scriitor, şi n-ai publicat încă nici o pagină. Ai muncit atâția ani în biblioteci, şi n-ai nici un titlu universitar. Ai gândit mai mult decât oricare dintre noi, şi n-ai împărtăşit nimănui – în afara celor doi-trei prieteni (toţi silvicultori!) şi, întâmplător, mie. Faci toate acestea cu voinţă, dar suferi că le faci; regreţi că nu publici, că nu vorbeşti, că nu cunoşti anumiţi oameni. Ciudăţenia aceasta mă înfioară şi mă atrage; ai avut totul ca să te singularizezi, şi iată că primesc o scrisoare în care te plângi că n-ai nici un rost, că nu ţi se găseşte nici o muncă de împlinit, că trăieşti o viaţă de câine nu numai pentru că e singura care ţi-ar conveni, ci pentru că nu ai cum să-ţi croieşti alta. Într-un cuvânt, d-ta, care eşti atât de tânăr şi de călit, care ai ispitit toate experienţele la îndemână – numai ca să te convingi că trăieşti – te plângi astăzi împotriva acestei societăţi româneşti, te vaiţi că nu ţi se cere nimic, că-ţi macini inutil forţele şi că vei sfârși în istovire sau ratare, din vina celor bătrâni.
    Am citit cu strângere de inimă această parte a scrisorii d-tale. Iubite prieten necunoscut, mi se pare că nu ai nici un drept să te tânguiești, nici să invidiezi pe cei dinaintea noastră, pe cei înfipţi în bucate şi în cultură. Pentru simplul motiv că un om viu nu are dreptul să insulte sau să invidieze pe unul mort. E atât de evidentă moartea oamenilor care te supără, e atât de trist spectacolul descompunerii lor publice, îi compătimeşti atât de instinctiv – bietele fantoşe culturale, bieţi licheni universitari, fără viaţă, fără etică, fără nici o scânteie creatoare în imensa lor maculatură – încât mi-e ciudă pe d-ta, mi-e ciudă că luminile acestea ale putreziciunii îţi pot opri o clipă privirile şi ispiti dorinţele.
    Iubite prietene, nu cred că e o suferinţă mai vie decât aceea de a fi nevoit să trăieşti printre morţi, aşa cum ni-e dat nouă să o facem. În această plagă uriaşă, unde nu ne putem striga nici bucuria suferinţei – pentru că o firească stânjenire te împiedică să-ţi cânți viaţa alături de atâtea stârvuri. Dar nici nu trebuie să te plângi. Nu te poţi plânge de faptul că eşti viu, că te zbaţi, că eşti dat la fund şi lovit în creştet. Toate acestea sunt privilegii. Ai dorit atâta experienţele. Iată, le-ai avut, şi le vei mai avea – dacă vrei să trăieşti şi să creşti. Vrei să te opreşti de pe acum? Ai obosit după numai cinci, şase ani de înfrângeri? Vrei să ajungi? Dar toate acesta sunt înspăimântător de groteşti. Pentru că dacă eşti cu adevărat tânăr şi viu – e absurd să-ţi cauţi un sprijin în exterior, să-ţi legi dinamica d-tale personală şi creaţia d-tale de o bucată de pâine, de un confort oarecare, de un nume sau de o carte publicată.
    Vezi d-ta, sunt anumite lucruri pe care le spui cu sfială, dar care trebuie totuşi şoptite, ca să fie auzite de cei mai aproape nouă. Trebuie să spui astfel că ceea ce se întâmplă cu tineretul de astăzi e un lucru firesc şi binevenit. E o jertfă a generaţiei noastre măcinarea aceasta continuă, excluderea aceasta tot mai severă, coruperea aceasta meşteşugită a unora dintre noi. E o jertfă nu mai puţin sângeroasă decât aceea a generaţiei care ne-a precedat, cea care a făcut războiul. Incontestabil că au pierit atunci o bună parte dintre tineri, şi nu dintre cei mai de pe urmă. Sunt morţi pe care le regretăm, care ne dor – dar pe care le lăsăm în urmă, pentru că aşa e firesc şi aşa e frumos. Da, e o admirabilă frumuseţe în faptul abandonării morţilor pe drum. Ceea ce mi se pare cu adevărat grandios e însăşi seninătatea cu care suntem nevoiţi să privim pierderile acestea dureroase, descompunerile acestea publice, trădările acestea. Dar faptul că rămânem vii este atât de admirabil, atât de magnific – încât oricâtă durere ne-ar aştepta pe drum, orice ne-ar fi destinat nu-l poate egala. Teama aceasta de trăire până la fund, de suferinţă cotidiană, neeroică, macerantă şi minimă – teama aceasta de rezistenţa vieţii împotriva morţii – mă întristează s-o ghicesc (nădăjduiesc întâmplător) în scrisoarea d-tale. Nu ştiu cum să scriu, ca să-ţi comunic încă o scânteie din bucuria neprefăcută de a fi viu. Aş vrea să-ţi scriu altfel de cum sunt nevoit s-o fac de mai multe ori pe săptămână. De la om la om, de la tânăr la tânăr. Să-ţi împărtăşesc ca unui vechi camarad pofta de a trăi, de a te descoperi în fiecare dimineaţă tot mai disponibil marilor fapte, gata s-o iei de la început, dacă ceva din construcţie te nemulţumeşte – şi acea mirare victorioasă cu care întâlnești la tot pasul oameni morţi, oameni seci, roboţi, prăfuiţi, abstracţi, imorali, obosiţi, halucinaţi, fantomatici, mii şi mii de forme d-ale acestei morţi înspăimântătoare în care trăim. Zău, nu mai ştiu ce vrei d-ta. Nu ştiu de ce aştepţi vreun sfat de la mine, de la oricare altul. Cum de poţi crede că cineva de-aici, din metropolă, ar putea schimba ceva din ritmul minunat al vieţii pe care eşti chemat s-o duci? Cum de mai ai timp să te superi pe cele ce se întâmplă în afară de d-ta, care nu te pot interesa şi nu te pot ucide, pentru că sunt biete moaşte inerte, a căror singură primejdie constă în numărul lor şi toxicul lor? Dar ţi-e teamă de primejdie? Ţi-e teamă de baloanele de săpun ale celor puternici? Şi poţi d-ta tânji vacuitatea personajelor atât de ilustre ale culturii noastre? Ce Dumnezeu!

  6. marylena spune:

    Am fost in anul 2025
    Exploratorul Uca Maria Marinescu a fost, in luna martie 2007, la polul magnetic din nordul Pamantului. Aici a trait experiente cel putin ciudate. Exemplu: are cateva fotografii de la fata locului pe care aparatul foto le-a datat 2025. ‘Timp de trei ore am avut impresia ca cineva ma urmareste din spate, de aproape – desi nu era nimeni. Eu si colegii mei ne aplecam mereu, sa nu ne lovim de obiecte, desi nu era nimic acolo, in acea zona inghetata, moarta.’

    Uca Maria Marinescu este profesor de educatie fizica, maestru emerit al sportului, are ordinul national de merit in grad de cavaler si este unul dintre cei mai cunoscuti exploratori romani la aceasta ora.

    Experientele iesite din comun legate de magnetismul Terrei s-au consumat in martie 2007, cand a facut parte din echipa internationala care s-a deplasat la Polul Magnetic din emisfera nordica. Dupa ce au primit OK-ul din partea oficialitatilor americane (in apropiere se afla o baza de cercetare care apartine armatei SUA ? vom vedea mai jos de ce) echipa a atins cel mai nordic punct locuit din Canada, dupa care s-a deplasat, pe schiuri, la Polul Magnetic.

    Polul Magnetic se deplaseaza rapid catre Siberia
    ‘Drumul a fost epuizant. Am strabatut cam 100 de kilometri pe schiuri, la o temperatura de minus patruzeci de grade, intr-o zona unde nu traieste nimic, o zona moarta, la nord-est de continentul american. Polul Magnetic nu este un loc fix, este un cerc cu un perimetru de 80 de kilometri, care se deplaseaza mereu. Daca in anii ’70 viteza de deplasare era de 10 kilometri pe an, acum este de 40 de kilometri. Se presupune ca peste 40 de ani Polul Magnetic Arctic se va afla in Siberia. In fine, am ajuns acolo si am simtit o durere de cap groaznica. Timp de trei ore, cat am strabatut Polul Magnetic, am avut impresia ca cineva ma urmareste din spate ? desi nu era nimeni. Eu si colegii mei aveam mereu tendinta sa ne aplecam, sa nu ne lovim de ceva ca niste obiecte, desi nu era nimic in acel pustiu. Vazandu-ma speriata, unul a inceput sa rada si mi-a spus ca e normal sa ne ferim de ceva invizibil, pentru ca acel ceva chiar exista: sunt campurile de forta ale Pamantului. Cea mai mare surpriza am avut-o insa cand am verificat pozele facute in aceasta deplasare.

    „Am aflat ca o baza NASA studiaza acest fenomen”
    Inainte de a pleca din nordul Canadei, aparatul meu foto arata data calendaristica normala. Dupa ce am intrat in sfera de influenta a Polului Magnetic toate fotografiile au fost datate ca fiind din anul 2025. Am aflat ca o baza NASA studiaza acest fenomen. Pana acum nu am auzit de vreo explicatie oficiala. Cred, sincer, ca in acele momente timpul s-a scurs altfel, ca am fost in anul 2025’, spune Uca Maria Marinescu.

    „Cu energii asemanatoare Einstein a teleportat o nava”
    Fizicianul Gabriel Pascu crede ca Maria Marinescu poate avea dreptate. Polul Magnetic poate modifica perceptia despre timp si spatiu.
    ‘In celebrul experiment Philadelphia, de la finalul celui de-al doilea razboi mondial, Albert Einstein a pus electromagneti in jurul unei nave de razboi, care avea si echipaj, si a generat un camp magnetic calculat pentru o anumita frecventa, astfel incat la un moment dat campurile magnetice sa intre in rezonanta – ceea ce s-a si intamplat. Intensitatea campului obtinut a fost extraordinar de mare. Nava a disparut pur si simplu – se presupune ca intr-o alta dimensiune’, spune Gabriel Pascu.

    „Nu intamplator e sub control militar”
    Fizicianul considera ca acelasi lucru se petrece si la Polul Magnetic, iar obiectele de care se feresc acolo exploratorii sunt reale, dar intr-o alta dimensiune. ‘Nu intamplator zona este controlata de militari. In ceea ce priveste aparatul foto, putea sa se deregleze din cauza magnetismului, dar ramane intrebarea de ce nu s-a stricat pur si simplu, de ce s-a modificat doar data? In celebra ecuatie a lui Einstein, pe care o stie toata lumea, intra timpul si spatiul. El a reusit un fel de teleportare. Ce s-a intamplat atunci cu timpul si spatiul, nu se stie’, ne-a spus fizicianul Gabriel Pascu.

  7. marylena spune:

    În Evul Mediu animalele puteau fi chemate în instanţă, în calitate de pârâţi, pentru a da socoteală de nenorocirile abătute asupra oamenilor: epidemii, secetă, inundaţii sau incendii.

    Astfel, în anul 1512, în Franţa a avut loc un proces al şobolanilor, acuzaţi pentru distrugerea recoltelor!

    Deşi animalele aduse în instanţă beneficiau de un apărător, de cele mai multe ori, acestea erau condamnate!

    Curiozitãţi istorice despre…sexualitate
    v În timpul domniei lui Carol cel Mare, cãlugãriţele din mãnãstiri practicau prostituţia în vederea sporirii veniturilor.

    v Culoarea roşie a fost dintotdeauna asociatã prostituţiei. O lege din 1254 le obliga pe practicante sã-şi vopseascã trupurile în roşu pentru a fi identificate.

    v În timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea, în ajunul cãsãtoriei viitorul mire fãcea baie în bãlegar pentru a-şi asigura performanţa sexualã.

    v Pânã în secolul al XVIII-lea naşterea de gemeni era asociatã cu adulterul. Se credea cã doi bebeluşi înseamnã douã fecundãri, deci doi taţi, ceea ce atrãgea dispreţul social pentru mama gemenilor.

    v În Evul Mediu unele femei îşi machiau în întregime organele genitale pentru a-şi excita partenerii.

    v În cultura japonezã se considerã cã şchiopãtatul uşor este un gest de mare senzualitate, de aceea fetele învaţã de mici sã şchiopãteze fin.

    v Unele vechi tradiţii greceşti spuneau cã este bine ca tinerele fete sã fie deflorate de propriul tatã sau unchi înaintea cãsãtoriei, pentru ca noaptea nunţii sã nu fie dureroasã.

    v Romanii aveau convingerea cã apa rece ucide sperma, de aceea în înalta societate sclava îi fãcea duş vaginal stãpânei.

    v Vechii mayaşi nu aveau voie sã întreţinã raporturi sexuale cu femeile înainte de cãsãtorie. Ei foloseau sclavi homosexuali pentru a-şi satisface nevoile fiziologice.

    v Vechii japonezi obişnuiau sã organizeze concursuri de erecţie, deoarece se credea cã astfel se întãreşte spiritul de luptãtor al participanţilor.

    v În secolul al XVI-lea bisericile erau locuri de întâlnire pentru cuplurile adultere. Aici se practica nu numai sexul în grup, dar se ajungea câteodatã şi la violuri colective sau crime.

    v Orgiile în rândul nobililor erau ceva destul de comun prin secolul al XVII-lea. Mai multe cupluri se întâlneau în caleşti, abandonându-se plãcerilor amplificate de mişcãrile caleştii.

    v Egiptenii se temeau ca cei care se ocupau de îmbãlsãmarea cadavrelor sã nu le violeze femeile, de aceea pãstrau corpurile defunctelor la domiciliu pânã când descompunerea devenea vizibilã.

    v În antichitate se recomandau flagelarea şi bãile reci ca remediu pentru impotenţã.

    v Ludovic al XIV-lea se bucura de contactele sexuale când partenera era în perioada menstruaţiei, afirmând cã nu exista un afrodisiac mai bun.

    v Medicii evului mediu tratau ciuma sau furunculele cu sânge menstrual.

    v În epoca victorianã nu se cuvenea ca femeile din înalta burghezie sã mãnânce copane de pui, mâncare consideratã simbol sexual.

    v În secolul al XIX-lea prezervativele aveau garanţie de 5 ani. Dupã fiecare utilizare erau spãlate, date cu talc şi rulate pânã la reutilizare.

    Cele mai ciudate 50 de legi din lume
    Membrii tuturor societatilor umane accepta tacit (printr-un contract social, ar spune filosofii) Legile, deoarece acestea sunt norme obligatorii si aparate de puterea de Stat prin care este garantata insasi functionarea societatii si armonizarea relatiilor dintre oameni. De asemenea, legile duc la crearea unui cadru relativ de siguranta si dezvoltare. Ce se intimpla insa cand dogma religioasa, absurdul situatiei, superstitiile si ridicolul sunt amestecate cu legea? Un scurt, dar edificator periplu printre cele mai stranii legi de pe mapamond, ofera un raspuns mai mult decat evident in privinta gradului de evolutie si maturitate al speciei Homo sapiens in pragul mileniul trei… (In ciuda aparentelor, acest articol NU este o pacaleala).

    In Elvetia este ilegal sa trantesti portiera oricarei masini.

    In anul 1979, regimul politic din Irak a interzis filmele cu arte martiale.

    In Danemarca legea permite detinutilor sa evadeze din inchisori.

    In Myanmar este ilegal sa accesezi Internetul. Oricine o face ajunge sa stea ani buni dupa gratii.

    Pe timpul desfasurarii Primului Razboi Mondial, barbatii care erau dovediti homosexuali, erau executati pe loc, fara niciun proces.

    In Singapore este contrar legilor acestei tari sa mesteci banala guma de mestecat.

    Datorita faptului ca celebrul personaj de desene animate Donald Duck nu purta pantaloni lungi, filmele de desene animate care-l aveau drept erou principal au fost interzise de lege in Finlanda.
    Esti un ratoi indecent! Adio!

    In anul 1935, guvernul Romaniei din acele timpuri a introdus o lege prin care personajul de desene animate, Mickey Mouse a fost interzis pe motiv ca era atat de urat desenat incat speria copiii mici.

    In urma cu peste 2000 de ani, Cezar a interzis accesul carelor in Roma, pe motiv ca incurcau si aglomerau circulatia cetatenilor romani.

    In Marea Britanie, legea permite oricarei femei gravide sa urineze oriunde doreste, inclusiv in cascheta unui politist, fara sa poate fi trasa la raspundere.

    In Anglia oricine lipeste gresit o marca postala care o reprezinta pe regina, poate fi acuzat de tradare de tara.

    In statul american Florida, este interzis orice act sexual cu un porc spinos.
    Un porc mult prea sexy pentru noi…

    In Texas, porcii care fac sex in apropierea oricarui aeroport, incalca o lege inca in vigoare care-i incrimineaza direct pentru astfel de fapte.

    In orasul Alexandria din statul american Minneapolis, exista o hotarare legala care-i interzice oricarui barbat caruia-i miroase gura a peste, sa aiba vreun contact sexual cu o femeie.

    In statul Carolina de Nord, este interzis de lege sa injuri in prezenta… mortilor.

    Legile statului Ohio pedepsesc cu inchisoarea pe oricine incearca sa imbete un peste.

    In statul Florida, daca o femeie nemaritata sare cu parasuta in zilele de Sambata, acesta ajunge invariabil la inchisoare.
    Razi tu razi, dar daca e Sambata si n-ai verigheta, ai incurcat-o!

    Tot in orasul Alexandria din statul Minneapolis, daca rasuflarea unui barbat miroase a usturoi sau ceapa, acestuia-i este interzis de lege sa aiba orice fel de contact sexual cu sotia sa.

    In capitala statului El Salvador, orasul San Salvador, exista o lege care condamna la moarte prin impuscare in fata unui pluton de executie, orice sofer prins baut in interiorul capitalei. Anul trecut 32 de soferi ghinionisti au fost executati in acest mod.

    In orasul englez York exista inca in vigoare o lege datand din Evul Mediu, care-i permite oricarui cetatean al orasului sa ucida orice scotian intalnit in York. Evident, doar daca scotianul vizat poarta asupra sa un arc si o tolba cu sageti.

    In Anglia anului 1837, daca un barbat saruta o femeie fara voia ei, exista o lege care-i permitea femeii sarutate fortat, sa-l muste de nas cat se poate de tare pe barbatul vinovat.

    In statul american Vermont, pentru orice femeie care vrea sa poarte o proteza dentara, este nevoie de acordul scris si semnat al sotului acesteia.
    Honey, pot sa-mi pun proteza? Nu Predator, esti frumoasa si asa!

    Daca ajungi cumva in orasul Logan County, sa nu saruti niciodata o femeie care doarme, indiferent daca iti este sotie sau prietena. Legile acestui oras pedepsesc acest gest cu inchisoarea.

    In Paraguay duelul este permis de lege, atata timp cat cei doi participanti la duel fac dovada ca doneaza sange spitalelor.

    Hipnoza este o practica interzisa in scolile publice din orasul american San Diego.

    In timpul regimului politic taliban din Afganistan, clericii musulmani au adoptat o lege care le interzice femeilor sa poarte sosete de culoare alba, pe motiv ca astfel barbatii se excita sexual in preajma lor.
    Poate ca talibanii aveau totusi dreptate…

    In statul american Iowa, daca un barbat saruta o femeie mai mult de 5 minute neintrerupte, fapta se considera infractiune, iar barbatul patimas risca inchisoarea.

    Acum circa 300 de ani, orice cetatean japonez care incerca sa paraseasca Imperiul Soarelui Rasare, era condamnat pe loc la decapitare pentru tradare de tara.

    In orasul Eureka din starul american Nevada, legea interzice ca un barbat cu mustata sa sarute o femeie.

    In Bangladesh, chiulitul de la scoala este interzis de lege. Orice elev prins in afara orelor de curs, ajunge la inchisoare.

    Orasul St. Louis din Missouri are in vigoare o lege conform careia este interzis ca un barbat sa salveze o femeie aflata in pericol, daca aceasta este imbracata in pijamale.

    Pe teritoriul Frantei este ilegal sa dai numele de Napoleon unui porc.

    In orasul Baltimore din Maryland, este ilegal sa intri cu un leu intr-o sala de cinema.
    Draga, poti sa ragi cat vrei, nu avem voie sa mergem la mall!

    Este contrar legii pentru orice cetatean britanic sa moara in interiorul Palatului Parlamentului din Londra.

    Daca ajungeti in orasul Miami din Florida, retineti ca este interzis de lege sa imitati orice fel de sunete emise de animale.

    In Bahrein este interzis de lege ca un barbat ginecolog sa examineze direct organele genitale ale unei femei. Putinii barbati medici ginecologi din acesta tara musulmana, se folosesc in acest scop de o oglinda pozitionata astfel incat sa le ofere imaginile de care au nevoie atunci cand stabilesc un diagnostic pe cale vizuala.

    In statul american Oklahoma, orice persoana care se stramba in mod voit la un caine, ajunge la inchisoare sub invinuirea de agresiune asupra celui mai bun prieten al omului.
    Tataie, atat iti trebuie sa scoti limba la mine!

    In Liban, barbatilor le este permis sa intretina acte sexuale cu animalele de sex feminin. Daca in schimb, un barbat este surprins in timpul unui act sexual cu un animal de sex masculin, este pedepsit cu moartea fara niciun fel de proces.

    Singura tara din lume care nu a cenzurat niciun film porno este Belgia.

    In orasul italian Milano exista o lege locala care-i obliga pe cetateni sa zambeasca tot timpul, cu exceptia situatiilor cand merg la spital sau la inmormantari.
    Un italiano vero

    In statul american Washington, daca un cetatean se lauda in public ca are parinti bogati si influenti, persoana in cauza ajunge la inchisoare.

    Exista o lege in orasul Oxford din statul Ohio, care interzice oricarei femei sa se dezbrace in fata unei fotografii care reprezinta un barbat.

    Legile orasului Willowdale din statul Oregon interzic oricarui barbat care face dragoste cu o femeie, sa injure sau sa blesteme pe durata intregului act sexual.

    In timpul oricarui act sexual petrecut in orasul Conorsville din Wisconsin, este interzis de lege ca un barbat sa traga cu o arma de foc in momentul in care partenera sa se apropie de orgasm.

    Orice femeie aflata pe teritoriul orasului Tremorton din statul Utah va ajunge la inchisoare daca face dragoste cu un barbat in interiorul unei ambulante.

    In Indonezia, legea pedepseste masturbarea efectuata fie de barbati sau femei, cu moartea prin decapitare.

    Pana in prezent, 24 de state americane dau castig de cauza divortului intentat de orice femeie care pretinde ca sotul sau este impotent.

    Daca ajungeti cumva in statul american Kentucky, sa nu transportati niciodata cornete de inghetata in propriile buzunare. Exista o lege in vigoare conform careia puteti ajunge la inchisoare pentru aceasta fapta.
    Nu ma baga la pravalie!

    Daca cumva transportati o bomba nucleara in orasul Chico din California, sunteti pasibili de o amenda de 500 $, pentru transport de material radioactiv pe teritoriul orasului.

    In Danemarca exista o lege care-i obliga pe toti posesorii de automobile sa se uite sub propriile masini in cautarea unor eventuali copii ascunsi acolo, inainte de a urca la volan si a demara.

  8. marylena spune:

    Construiti-va un generator Tesla si aveti electricitate pe gratis!
    Schita generatorului de curent electric captat din aer este una dintre cele mai surprinzatoare inventii ale lui Nicolae Tesla, insusita de agenti FBI imediat dupa moartea sa.

    Insa Wikileaks a pus mana pe schita generatorului si i-a dat drumul pe Internet, iar in prezent peste 230.000 de oameni din 160 de tari experimenteaza beneficiile electricitatatii gratuite.
    Soarele, combustibil inepuizabil
    Nicolae Tesla spunea ca soarele este o imensa minge de electricitate, incarcata pozitiv cu un potential de peste 200 de miliarde de volti.
    Pamantul este incarcat negativ, iar intre cele doua corpri ceresti se creeaza o energie cosmica, variabila de la zi la noapte, de la anotimp la anotimp, dar care este tot timpul prezenta si poate fi folosita gratuit.
    Tesla gandea in termeni globali, el voia sa capteze pentru folosul omenirii uriasa cantitate de energie aflata intre ionosfera – unde se afla particulele pozitive – si pamantul incarcat negativ, un potential de 360.000 de volti.
    Conform schitei lui, se pot construi sisteme electrice de la cativa volti, pentru incarcat telefoanele mobile sau mai puternice, care sa faca sa functioneze becuri, frigidere, chiar televizoare cu plasma, indiferent la ce altitudine ai fi, in zonele in care nu este tras curent electric. Sau un generator care sa alimenteze intreaga casa!
    Subminat de elita financiara
    “Puterea electrica se afla pretutindeni in cantitati nelimitate. As putea pune in functiune toata masinaria lumii cu aceasta energie, fara sa fie nevoie de carbune, petrol, gaz sau alt combustibil”, spunea Tesla.
    A si inventat masina electrica in 1931, dar fara baterii. Functiona cu o antena care capta energie electrica din eter! J.P. Morgan, J.D. Rockefeller si Henry Ford au fost de-a dreptul inspaimantati.
    Tocmai din acest motiv companiile de multe miliarde de dolari obtinuti tocmai din exploatarea nocivilor combustibili pusi de Tesla pe linie moarta si-au retras sprijinul pe care initial i l-au acordat. J.P. Morgan, de exemplu, investise 150.000 de dolari intr-un sistem mondial de radiodifuziune pe care Tesla a promis ca-l va construi. Insa, cand acesta a inceput construirea Turnului Wardenclyfe, in cadrul proiectului de transmisie de electricitate wireless, Morgan a facut tot posibilul sa-l impiedice. Ce e mai grav, elita bancara i-a pus si eticheta de „savant nebun”.
    Cum se construieste un generator
    La 7 ianuarie 1943, Tesla a murit falit, la varsta de 86 de ani, intr-o camera a hotelului New Yorker. Primii care i-au rascolit camera au fost agentii FBI, care au sustras, cu imputernicire de la Biroul Proprietati Straine (desi Tesla era cetatean american), toate proiectele la care lucra, inclusiv „agenda neagra” in care se afla si schita generatorului de electricitate captata din eter. Toate inventiile la care lucra au ajuns la Departamentul de Razboi, care le-a trecut la „top secret”. Multe dintre „secretele disparute ale lui Tesla” si-au gasit aplicabilitate in armata americana. Asa cum se arata intr-un documentar BBC, „Maestrii ionosferei”, Nicolae Tesla a fost primul care a folosit ionosfera in scop stiintific. Lui ii datoreaza omenirea primul sistem de comunicatie wireless, primii roboti, prima telecomanda, aparate de zbor cu decolare verticala si multe altele. Macar acum, prin dezvaluirile Wikileaks, sa-i datoreze omenirea si scutirea de la plata curentului electric. S-au gasit cativa intreprinzatori care au experimentat, plecand de la schita lui Tesla, generatoare de mare putere, cat sa alimenteze o locuinta cu toata aparatura electrica si acum vand „secretul” pentru 100 de dolari. Iar componentele unui generator care sa alimenteze gratuit o casa intreaga costa tot 100 de dolari. Gasiti sfaturi importante privind construirea unui generator Tesla la http://environmentalfriendly.org/tesla, telefon: (202) 684-9400 ext. 12., la http://www.teslagenerator.tv, http://www.teslasgenerators.com si vedeti pe http://www.enational.ro cum se construieste acest tip de generator.

  9. marylena spune:

    Pasta de dinţi care te spală pe creier
    Publicul este astăzi prea puţin conştient de efectele nocive ale ingerării de fluoruri, atât prin utilizarea pastelor de dinţi care conţin fluor, cât şi din apa potabilă. Există un număr foarte mare de studii care au demonstrat că fluorurarea nu are niciun efect în combatarea cariilor dentare, în schimb există dovezi că fluorul din pasta de dinţi şi din apă reprezintă un real pericol pentru sănătate.Fluorizarea este contestata vehement de mii de medici şi oameni de ştiinţă, iar cercetările au arătat că ea conduce la creşterea mortalităţii infantile, provoacă malformaţii congenitale, distruge oasele şi sistemul nervos, scade coeficientul de inteligenţă şi induce stări de obedienţă. O serie de studii demonstrează că în trupul uman prima ţintă atacată în carefluorurile se acumulează este glanda pineală (epifiza), fapt care conduce la calcifiere şi blocarea funcţiilor acesteia. Glanda pineală este localizată exact în centrul geometric al creierului. Ea este de mărimea unui bob de mazăre şi este amplasată într-o cavitate mică, în spatele şi deasupra glandei pituitare, chiar în spatele ochilor, fiind legată de al treilea ventricul al creierului. Adevărata funcţie a acestei glande misterioase a fost îndelung contemplată de către filosofi şi adepţi spirituali. Vechii greci credeau că glanda pineală reprezenta legătura noastră cu „Realitatea Gândului”. Marele filosof Descartes a numit-o „Locul sufletului”.Glanda pineală prezintă multe caracteristici ale ochiului exterior. Această glandă conţine o hartă completă a câmpului vizual al ochiului. Este activată de lumină şi controlează variaţiile bioritmului natural al organismului. Glanda pineală funcţionează într-o armonie directă cu hipotalamusul – ce coordonează reacţiile legate de sete, foame, sexualitate, ceasul biologic, precum şi procesul de îmbătrânire. Glanda pineală secretă melatonina în stare de relaxare şi, de asemenea, răspunde la energia câmpului electromagnetic. În zona unei anumite frecvenţe a undelor cerebrale, cum ar fi undele Theta, simţul graniţei ego-ului deseori dispare. Conştiinţa noastră este, în acel moment, mai puţin preocupată de existenţa fizică. Efectele negative în plan psiho-mental şi chiar spiritual ale prezenţei unor cantităţi de fluor excesive în corpul uman sunt considerabile şi nu pot fi neglijate. Tradiţia yoghină afirmă că funcţiile glandei pineale sunt corelate cu centrul de forţă suprem al fiinţei umane, Sahasrara. Fluorul afectează grav funcţionarea acestui centru de forţă, privând-o pe fiinţa umană de anumite trăiri spirituale esenţiale. Fluorurarea poate avea deci ca efecte chiar modificarea concepţiilor morale şi de viată. În acest context putem spune că nu este deloc întâmplătoare proliferarea ateismului într-o lume în care miliarde de oameni de pe planetă sunt păcăliţi să se spele pe dinţi cu o neurotoxină sub pretextul că „salvează lumea de carii”. S-ar putea să nu vă pară surprinzător faptul că regimurile lui Hitler şi Stalin au practicat conceptul de control al minţii prin intermediul substanţelor chimice. Însă s-ar putea să vă mire cum a ajuns astăzi fluorura să fie folosită ca instrument de supunere şi îndobitocire a populatiei la nivel global: conceptul a fost preluat de armata americană care a continuat cercetările naziste în căutarea unor tehnici ce produc incapacitatea inamicului sau a unei întregi naţiuni.La sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, guvernul SUA l-a trimis pe Charles Eliot Perkins, un cercetător din domeniul chimiei, biochimiei, fiziologiei şi patologiei, să coordoneze vastele uzine chimice IG Farben din Germania. Acesta a aflat de la chimiştii germani despre programul de tratare a apei potabile cu fluorură de sodiu desfăsurat în timpul războiului de conducerea germană, cu scopul de a controla populaţia dintr-o anumită zonă. Metoda fusese testată anterior în Germania şi Rusia pe câmpul de luptă pentru a-i face „proşti şi docili” pe prizonierii de război. IG Farben dezvoltase un proiect de fluorurare a apei în ţările ocupate deoarece se descoperise că aceasta produce atrofierea glandei pineale, pentru cel afectat devenind dificilă apărarea libertăţii, el comportându-se foarte docil în faţa autorităţilor. Aşa cum se arată în „raportul Rockefeller”, o directivă prezindenţiala din anii ’70 privind activitatea CIA, “programul medicamentelor a fost parte dintr-un mult mai larg program de cercetare al CIA privind controlul comportamentului uman”. Fluorura rămâne şi astăzi una dintre cele mai puternice substante anti-psihotice cunoscute şi reprezintă circa 25% din majoritatea tranchilizantelor. Recent o ştire apărută pe site-ul Infowars afirma: Un studiu ştiinţific demonstrează că fluorura distruge creierul
    Un studiu efectuat de oamenii de stiinta din India demonstrează ca ingerarea fluorurii de sodiu produce leziuni neurologice şi ale creierului. Studiul a fost publicat de către K. Pratap Reddy de la Colegiul Universităţii de Ştiinţe de la Universitatea Osmania din Hyderabad , India .

    Studiul a fost efectuat pe şobolani, pe o perioadă de 60 de zile. Fluorul a produs schimbări neurodegenerative, observându-se modificări morfologice în neocortex, hipocampus şi cerebel, precum şi în măduva spinării şi nervul sciatic.

    Anterior, în anul 1995 dr. Phyllis Mullenix şi colegii săi stabiliseră că studiile realizate administrând fluorură unor şobolani „pot fi relevante în cazul oamenilor pentru potenţiale disfuncţii motorii, deficit al IQ-ului (coeficientului de inteligenţă) şi dizabilităţi de învăţare.”

    K. Pratap Reddy scrie în „the Journal of Medical and Allied Sciences: „Un nivel ridicat de consum de fluor (1-12 ppm), afectează sistemul nervos central în mod direct, fără a provoca mai întâi diformităţi fizice, ca urmare a fluorozei scheletului”. Deteriorarea hipocampusului conduce adeseori la hiperactivitate (ADHD) şi deficienţe cognitive.

    Numeroase studii efectuate în ultimii ani în China, India, Iran şi Mexic au stabilit că expunerea la fluor este asociată cu un deficit de IQ(coeficient de inteligenţă) la copii.

    Corelaţia între expunerea la fluor şi IQ-ul diminuat a fost subliniată la începutul acestui an, după publicarea rezultatelor unui studiu realizat în China . Paul Fassa scria în aprilie pentru Natural News: „Un studiu chinez recent a concluzionat că mici cantităţi de fluorură de sodiu ingerate în apa de băut (sau prin spălatul pe dinţi) diminueaza IQ-ul, în special în rândul copiilor. Acesta este al douăzeci şi patrulea studiu internaţional ce are aceeaşi concluzie. Fluorura de sodiu este legată, de asemenea, de scăderea fertilităţii şi a numărului de spermatozoizi.”

    În plus faţă de studiul chinez şi celelate 23 de studii ale IQ-ului, există peste 100 de alte studii pe animale care conexează fluorura cu leziuni ale creierului, susţine site-ul „Fluoride Action Network”. Studiul indian este cel mai recent dintre acestea.

    Dr. Tara Blank, responsabilul pe teme de Stiinţă şi Sănantate al „Fluoride Action Network” afirmă că studiul realizat de chinezi „ar trebui să fie cel care să ducă în sfârşit la interzicerea fluorizării apei şi a pastei de dinţi. Milioane de copii americani sunt expuşi zi de zi în mod inutil la această neurotoxină. Ce om cu mintea întreagă ar risca scăderea inteligenţei copilului lui sub pretextul slab dovedit al reducerii unei procent nesemnificativ al cariilor dentare.”

    Studiul indian disponibil aici în format PDF poate fi un ajutor inestimabil pentru activiştii care luptă pentru eliminarea distrugătoarei neurotoxine – fluorura de sodiu – din apa potabilă, produsele de igienă orală şi din alte produse cosmetice sau alimentare.
    Pericolul docilizării şi al distrugerii cerebrale nu este însă cel mai grav efect al fluorurilor asupra corpului uman. Odată cu apariţia unor studii independente in anii ’80, multiple sesizări şi proteste au fost adresate FDA (Food & Drug Administration) referitoare la pericolele reprezentate de fluorizare, însă acestea au rămas fără răspuns. Totuşi, după apariţia unui studiu care demonstra pericolul fluorului din pasta de dinţi pentru copii mai mici de 6 ani, în loc să-l interzică, FDA a impus de la data de 7 aprilie 1997 ca toate pastele de dinţi cu fluorură vândute în Statele Unite să poarte pe ambalaj o atenţionare în caz de otrăvire:
    „AVERTISMENT: A nu se lăsa la îndemâna copiilor sub vârsta de 6 ani. Dacă înghiţiţi accidental, apelaţi la un ajutor profesionist sau contactaţi imediat un centru de control al otrăvurilor.”
    De ce este nevoie de un astfel de avertisment?
    De ce nu este interzis complet fluorul din pastele de dinţi?

    Există o informaţie pe care majoritatea populaţiei nu o cunoaşte şi care sună înfricoşător. Ea aparţine doctorului John Yiamouyiannis: „Nu adăugăm în mod deliberat arsenic şi nici plumb în apă. Dar adăugăm fluor. De fapt fluorul este mai toxic decât plumbul, iar arsenicul este doar puţin mai otrăvitor decât fluorul.” Şi mai puţin cunoscut este faptul ca fiecare tub de pasta de dinti cu fluor – chiar şi cea comercializată pentru copii – conţine suficient fluor pentru a ucide un copil. Cele mai multe paste de dinţi „Colgate pentru Copii”, având arome apetisante, conţin 143 miligrame (mg) de fluor în fiecare tub. Această doză de fluor este mai mult decât dublul dozei letale (60 mg) pentru un copil de 2 ani cu greutate medie. De asemenea, este mai mare decât doza capabilă să ucidă copiii cu greutate medie având vârsta de până la 9 ani.
    Într-o analiză a rapoartelor existente la „Poison Control Center” între anii 1989 şi 1994 s-au găsit 12571 de cazuri de persoane care au ingerat pastă de dinţi în exces. Dintre acestea 2 persoane – probabil copii – au suferit „efecte medicale importante”, definite ca „semne sau simptome care pun în pericol viaţa sau duc la invaliditate sau desfigurare” (Sursa: Shulman JD, Wells LM. (1997). Acute fluoride toxicity from ingesting home-use dental products in children, birth to 6 years of age. Journal of Public Health Dentistry 57: 150-8.).
    Alte dovezi ale „efectelor secundare” ale fluorului şi a faptului că se poate muri după ingerarea lui aveţi aici şi aici.
    ****************
    Desigur mulţi vă veţi întreba ce putem face, ce alternative avem la pastele de dinţi cu fluor care efectiv au monopolizat toată piaţa? Oare cum se spălau pe dinţi bunicii noştri? Oare există şi alternative moderne, naturale? Dacă preferaţi modalitaţile tradiţionale puteţi apela la înlocuirea pastei de dinţi cu bicarbonatul. Pe lângă avantajul că este nenociv şi poate fi înghiţit fără probleme (ba chiar este recomandat într-o mulţime de afecţiuni gastrice, chiar şi contra cancerului), acesta curăţă foarte bine dinţii şi ajută la albirea lor. Este disponibil în aproape orice farmacie şi magazin alimentar. Altă soluţie clasică, care poate fi înghiţită fără probleme, este sarea brută, naturală sau sarea marină. Evitaţi sarea nocivă, iodată, cu antiaglomeranţi (ferocianuri) sau conţinând alţi aditivi, adică cea care se găseşte în magazinele alimentare. Sarea fără iod şi fără aditivi se poate achiziţiona doar din magazinele de tip „Plafar”. Atenţie, chiar dacă este cea mai ieftină evitaţi sarea care se vinde ca „neiodată” în pungi de 0,5 kg de la „Slănic Prahova” pentru că este foarte murdară şi după miros pare a avea aditivi. Altă soluţie tradiţională este cenuşa (preferabil din lemn de viţă de vie) cernută şi amestecată cu apă. Detalii găsiţi pe net sau la bunici. Mai greu accesibilă, mai ales orăşenilor. Pentru cei care sunt comozi sau dependenţi de tubul cu pastă de dinţi, există şi variante fără fluor. Mare atenţie însă la lista de ingrediente pentru că unele dintre aceste paste care nu conţin fluor, pot conţine alte substanţe otrăvitoare extrem de periculoase precum: triclosan, SLS (Sodium Lauryl Sulfate) , SLES (Sodium Laureth Sulfate), parabeni, parfum, conservanţi şi coloranţi sintetici, PEG (Polyethylene glycol), derivaţi petrochimici, etc. Consultaţi Enciclopedia aditivilorpentru mai multe detalii. Cele mai bune soluţii „moderne” de pastă de dinţi sunt cele naturale sau organice cu sare, bicarbonat, plante, aloe sau alte componente naturale. Pe piaţă există multe magazine şi site-uri care vând astfel de produse de igienă orală dar nu le-am testat pe toate. Produsele naturale pe care le-am testat şi pe care le recomandăm, atît din punct de vedere al preţului cât şi al calităţii, sunt produsele Gennadent de la Vivanatura. Ele conţin ingrediente naturale în proporţie de 95-100% : argilă , propolis, uleiuri volatile, extracte speciale din numeroase plante. Produsele Gennadent se găsesc în magazinele de tip Plafar sau pot fi comandate online. Surse şi articole pe aceeaşi tema:Fluoride Action NetworkStudy Proves Fluoride Brain DamageGlanda pineală, al treilea ochi?Get Fresh with Crest!Colgate ChimpCercetari – Fluorura se acumuleaza in glanda pinealaFluorura – un instrument de supunere si indobitocire a populatiei?Fluorizarea contestata vehement de sute de specialistiFluorul din pasta de dinţi şi din apă, un pericol pentru sănătate2500 de medici şi oameni de ştiinţă protestează împotriva fluorurării O companie care vinde apă cu fluoruri pentru bebeluşi, criticată de oamenii de ştiinţăFluorizarea apei potabile, otrăvirea globală (1)Fluorizarea apei potabile, otrăvirea globală (2)

  10. marylena spune:

    Steagul Ungariei, interzis pe primăriile din Harghita
    Prefectul judeţului Harghita, Andrei-Jean Adrian, le-a cerut primarilor din judeţ să dea jos de pe primării steagurile altor state decât România.

    „Pe majoritatea clădirilor instituţiilor publice şi ale primăriilor din judeţ au fost arborate şi alte steaguri în afara drapelului României”, a afirmat reprezentatul Guvernului în Harghita.

    Andrei-Jean Adrian a făcut apel la înţelepciunea primarilor de a respecta prevederile legale, subliniind că legile nu au caracter facultativ şi a adăugat că nu doreşte să fie pus în situaţia de a aplica sancţiuni, anunţă radiomures.ro.

    Printr-o circulară a prefectului, se aminteşte că arborarea altor drapele decât cel naţional este sancţionată cu amendă de până la 5.000 de lei, în cazurile în care arborarea nu se face în condiţiile admise de Legea 75/1994 care stipulează că alte steaguri pot fi ridicate pe sediile unor instituţii ale statului doar pe timpul unor vizite oficiale de stat ale unor demnitari străini sau cu ocazia unor reuniuni internaţionale.

    sursa: jurnalul.ro

  11. marylena spune:

    http://dei-matei.blogspot.ro/2013/01/predictiile-sanatatii-in-anul-2013-anul.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+Dei-MesajeDeSuflet+(Dei+-+Mesaje+de+suflet)

    Predicţiile sănătăţii în anul 2013 – Anul Sufletului (Anul Şarpelui de apă)
    Atenţie la inimă şi rinichi

    Puţină istorie

    Primul împărat chinez, Huang-di, a introdus în Chi­­na calendarul lunar, care este respectat până în ziua de astăzi începând din anul 2636 i.H. Calendarul este for­mat din cicluri de 60 de ani, alcătuite din 5 cicluri sim­­ple, de câte 12 ani (12 fiind perioada de revoluţie a planetei Jupiter, astrul central în cosmologia chi­neză). Fie­cărui an din ciclul de 12 îi este atri­buit un animal: şo­bolan, bou, tigru, iepure, dragon, şarpe, cal, oaie, mai­­muţă, cocoş, câine, mistreţ. Al 78-lea ciclu a în­ceput pe data de 2 februarie 1984 şi se va încheia pe 29 ianuarie 2044. Anul 2013, care face parte din acest ciclu, va fi anul şarpelui de apă, prima zi a noului an fiind 11 februarie 2013. În ca­lendarul chinezesc, Şar­pele este semn de foc, iar Şar­pele de apă, semn dual, de foc şi de apă, două elemente opuse care ne vor in­fluenţa şi starea de sănătate în anul viitor.

    Simbolistica Şarpelui

    În mitologia vechilor civilizaţii, Ouroboros, şarpele care-şi muşcă coada, este modelul curgerii circulare, neîntrerupte şi repetitive a timpului şi a vieţii. Ca un paralelism, stindardul dacic – şarpele cu cap de lup – reprezintă legătura dintre soare şi energiile subterane (altfel spus, dintre cer şi pământ), unite într-o fiinţă care ne potenţează evoluţia spirituală pe un ax vertical al devenirii şi transformării sufleteşti profunde. În zo­diacul chinezesc anul şarpelui de apă înseamnă o perioadă complexă, un amestec de misticism (apa) şi ştiinţa de a trăi viaţa din plin (foc), o gândire profundă şi mereu în conformitate cu propriile principii. Fiind un semn karmic al destinului, anul şarpelui înseamnă plata datoriilor de viaţă acumulate până în prezent, fi­nalitatea fiind antagonică, în glorie sau tragedie, în func­ţie de ceea ce am făcut fiecare din noi. Este anul în care putem învăţa să o luăm de la capăt, chiar dacă totul a fost pierdut, şi să reuşim din nou, recuperând ceea ce credeam că am pierdut. Exagerarea propriului eu poate duce în acest an la idei fixe şi răzbunări, care de fapt ne scad energia şi ne blochează temporar evo­luţia, căci noi, fiind fiinţe de lumină, trebuie să privim mereu îna­inte şi să rămânem în credinţă, bunătate şi adevăr. Pen­tru a reuşi în acest an, va trebui să ne an­tre­năm tena­ci­tatea, răbdarea, perseverenţa şi simţul umorului, pen­tru a putea depăşi conflictele, păstrându-ne energia. De fapt, singurul conflict important cu care ne confruntăm este conflictul cu noi înşine. Din punct de vedere po­litic, setea de putere se va amesteca cu sim­ţul respon­sa­bilităţii, dar şi cu manipularea şi do­rinţa de răzbu­na­re. Elementul apă conferă semnului Şar­pelui pro­fun­zime şi autocunoaştere, precum şi o capacitate de ge­neralizare şi de sesizare a esenţialului din context. Ca şi apa, învingerea obstacolelor se va face prin modestie şi perseverenţă.

    Direcţia de evoluţie în 2013

    Verticalitatea fiinţei sau axa apă-foc

    În filosofia chineză, modelul universului are în centru elementul pământ şi presupune două axe de evoluţie. Prima axă este orizontală şi lea­gă elementul lemn de elementul metal (lemnul sem­ni­fică viaţa, care este distrusă de metal, care la rân­dul lui înseamnă război, arme, pedeapsă), aceasta fiind, din păcate, axa pe care am evoluat mult prea mult şi până acum. (În planul sănătăţii, elementul lemn simboli­zează ficatul şi vezica biliară, tempe­ra­mentul, iar în plan mental, ca­pa­citatea de a lua decizii şi mânia. Ele­men­tul metal sim­bolizează intestinul gros, plă­mânul, pielea şi imu­nitatea, iar mental, subcon­şti­entul şi tristeţea.) Am dat aceste exem­ple pentru a în­ţelege de ce bolile de ficat sau intestin gros sunt atât de frecvente în so­cietatea în care trăim, de ce ne mâniem şi ne întristăm atât de des, de ce cazurile de cancer şi boli dege­ne­ra­tive sunt atât de frec­vente datorită afectării imuni­tăţii.

    Ca o ironie, acele de acupunctură, care vin­de­că atât de minunat, sunt din metal, dovadă că poţi alege să faci bine chiar cu ajuto­rul uni ele­ment ne­gativ, binele sau răul fiind o chestiune de alegere.

    Cea de-a doua axă este axa ver­ticală care leagă în­tre ele elemen­tul apă cu elementul foc, adică in­con­ştientul cu conştientul, cerul cu pă­mân­­tul, iar în planul sănătăţii, rinichii (apa) şi inima (foc). Pe un plan su­pe­rior, axa apă-foc reprezintă evo­luţia spirituală (tre­cerea de la individ la întreg, de la egoism la altruism, de la război la pace şi iubire).

    Apa înseamnă tot ce am adunat în structura noastră profundă (sub­con­ştient, inconştient, arhetipuri), ceea ce moştenim de la părinţi, ceea ce am învăţat, dar şi fri­ca şi voinţa, iar în planul sănătăţii, rinichiul (în 2013 va fi „inflaţie” a bolilor renale) şi orga­ne­le subor­do­na­te lui, în medicina chi­neză: urechea, oasele, sfera ge­­nitală, fertilitatea. Focul, celălalt element do­minant în acest an (semnul şarpe­lui), dă direcţia de evoluţie, sim­­boli­zează spiritualitatea, sufletul, credin­ţa, bucuria de a trăi, iubirea, energia men­tală sau, cum spun chi­nezii, spi­ritul Shen. În planul sănătă­ţii, focul simbo­li­zează ini­ma şi intes­tinul sub­ţire, dar şi o a doua pe­re­che de or­gane virtuale sau funcţii: peri­card-trei focare, pre­zente în medicina chineză, şi care în fiziologia mo­der­nă cores­pund cu axul hipotalamus – hipofiză.

    Aici se găsesc centrul reglărilor hormonale şi emo­ţionale, centrul foa­mei, setei, somnului, termoreglării (ast­fel se explică de ce o tulburare emo­ţională e înso­ţită de perturbarea somnului şi a poftei de mâncare). Există puncte de acupunctură care reglează hipota­la­musul şi hipofiza (fapt dovedit prin analize de labo­rator), există puncte care pot regla stă­rile emoţionale şi glandele endocrine, dar lucru şi mai important, resta­bilesc echilibrul şi pofta de viaţă, echi­li­brând somnul, pofta de mâncare şi metabolismul. În ce priveşte inima, ea nu poate fi afectată direct, căci aceasta ar însemna moartea, de aceea există pericardul, denumit şi „înţeleptul corpului”, care protejează inima de şocu­rile puternice, dând totuşi unele semne cum ar fi pal­pitaţiile şi insomnia, foarte frecvente în anul viitor, un an dificil pentru cardiaci. Inima se exprimă prin limbă şi vorbire, iar rinichiul prin ureche şi ascul­tare. Aşa ne „ridică” sau ne „coboară” vorbele, căci sufletul (adică inima) se exprimă prin energia sonoră a vorbelor, care ajunge prin urechi la rinichi (denumit şi izvorul de ener­gie al organismului, care ne dă durata vieţii). Omul echilibrat şi cu inima bună are vorbele pline de energie pozitivă şi ne încarcă organismul (ri­nichii) cu ener­gie vindecă­toa­re. Pericardul ne ajută să ne cu­noaştem mai bine pe inte­rior, acolo unde am de­po­zitat toate traumele emo­ţio­nale şi bucuriile. Trei-focare este echivalentul du­hului de viaţă care ne povă­ţu­ieşte şi ne ajută să ne inte­grăm în mediul încon­jurător. Tot trei-focare reglează metabolismul apei şi arde­rile, existând trei centri sau focare: inferior (rini­chiul şi vezica uri­nară), mijlociu (stomacul şi pan­creasul) şi superior (cord şi plămân). În funcţie de nive­lul la care se pro­du­ce tulburarea, este afectat organul corespunzător. Există chiar sindromul de congestie pe trei-focare, care se traduce prin acci­dente vasculare, infarct miocardic, insuficienţă renală. Diagnosticul de laborator poate oferi date despre aceste afecţiuni numai după ce ele s-au instalat, în timp ce în acupunctură există puncte de alarmă şi alte semne (limbă, faţă, puls), care ne spun cu mult timp înainte ce se poate întâmpla şi astfel putem preveni aceste afecţiuni.

    Elementul foc – afecţiuni şi tratament în anul 2013

    Tapiserie reprezentând naşterea

    Elementul foc ne averti­zează că anul 2013 va fi anul bolilor de inimă (cum ar fi hipertensiune arterială, ten­siune oscilantă, cardiopatie ischemică, palpitaţii, tulburări de ritm, tulburări pe circulaţia periferică); anul tulburărilor emoţionale (depresie, tristeţe, de­ze­chi­libre ale hipo­talamu­sului şi hipofizei, dereglări hor­mo­nale – tiroidă, supra­re­nale), tulburări de somn, dere­glări metabolice, oboseală cro­­nică, stres; tulburări di­gestive legate de intestinul subţire. Dacă veţi fi atenţi, veţi observa că numeroşi oa­meni se vor plânge de agra­varea afecţiunilor emoţionale şi cardiace, la începutul anului 2013.
    Pentru tratament, vor putea fi folosite: acu­punc­tura, die­toterapia, fitoterapia, teh­nici de relaxare, miş­ca­rea. Există în acupunctură puncte cum ar fi C7 (Shenmen) care împreună cu VS6 (Neiguan) reglează pulsul, ten­siunea arterială şi oxigenarea mio­cardului, iar punctul P9 (plă­mân 9) reglează circulaţia arte­rială şi spasmele vas­culare. Există punctul V17, care re­glea­ză activitatea dia­fragmului, respiraţia şi coagularea sângelui, îm­pre­ună cu IG 4, având efect similar anticoagu­lantelor. Su­ferinţele inimii se mani­festă prin simptome precoce: cum ar fi palpitaţii, insomnii, amorţeli ale limbii, obo­sea­lă, apăsare în piept sau senzaţie de gol, dureri pe punc­tele de alarmă pe spate între cei doi omoplaţi (ca­re devin dureroase uneori cu ani înainte de declanşarea unei afecţiuni cardiace).

    Dintre plantele autohtone, se recomandă un ames­tec de păducel, talpa-gâştii, salvie, roiniţă, salcie, pă­pădie; dintre plantele din medicina chineză şi indiană, foarte valoroase sunt arjun, cordiceps, chitosan (flui­di­fică sângele şi scade colesterolul), natokinase (deri­vat de soia cu efect anticoagulant), coenzima Q10, ome­ga 3 de sursă vegetală sau animală.
    Alimentele cu gust amar (carne de oaie, orez, grâu, dovleac) sunt indicate în acest an, combinate cu ali­mente cu gust picant şi acru.
    Programele de relaxare, ca gimnastica qigong sau restabilirea coerenţei cardiace, pot îmbunătăţi starea emoţională şi a inimii, căci nu există inimă sănătoasă, într-un organism stresat şi cu o minte tristă.

    Elementul apă – afecţiuni şi tratament în 2013

    Apa înseamnă în organism rinichiul şi sistemele subordonate, deci, în acest an, vom avea pe lângă pro­bleme renale, probleme de sănătate legate de aparatul osos (reumatism şi osteoporoză), scăderea memoriei, atacuri de panică, anxietate, tulburări în sfera genitală (endometrioză, tulburări de ciclu, chisturi ovariene, infertilitate), tulburări ale urechii (auz şi echilibru). O combinaţie de acupunctură, fitoterapie şi dietă poate ajuta la refacerea energiei pe rinichi. Pu­tem folosi puncte ca R3, R6, R7, V23, F2, care re­glea­ză echilibrul hor­monal estrogen/progesteron şi starea ovarelor şi a ute­rului, putem folosi VS6, TF5 care echilibrează hipo­tala­musul şi hipofiza, putem folosi SP4, 6 care echi­li­brează zona abdomenului inferior. Există punctul oa­selor, V11, punctul articulaţiilor, SP5, punctul muş­chilor, VB34.

    Ca plante, se recomandă un amestec de ienupăr, afin, coacăz negru, coada-calului, mesteacăn, mătase de porumb, lemn-dulce; plante din farmacopeea chi­ne­ză: vitex, cordiceps, ganoderma, dong quai, gol­denseal. Alimentele recomandate sunt cele cu gust sărat cum ar fi măsline, peşte şi mazăre.

    Predicţiile anului 2013 pe luni

    Roata chinezească, simbolul vieţii neîntrerupte

    Ianuarie prezintă elemente de apă şi pământ care semnifică probleme cu oasele, circulaţia şi rinichii. Se pot folosi: ceaiul de păpădie, lemn-dulce, trifoi roşu şi coada-şoricelului; puncte de acupunctură: R3, 6; VU60, 62, SP6, 8.

    Februarie şi martie: dominanţa elementului lemn face ca problemele legate de ficat şi vezică biliară să se exacerbeze, dând dureri de cap, ameţeli, greaţă, pal­pi­taţii, tulburări de vedere, nervozitate. Ceaiuri: su­nătoare, gălbenele, armurariu, turiţă mare, anghinare; puncte de acupunctură: VB20, 34,41; VS6; F13,14.

    Aprilie: elementul foc, combinat cu pământ, în­seamnă probleme de inimă, legate de tuburări diges­tive, în special, stomac, intestine şi pancreas, elemen­tul pământ influenţând şi circulaţia şi articulaţiile. Cea­iuri: păducel, talpa-gâştii, păpădie, astragalus. Puncte de acupunctură: C7; P9; IS3; V20, 21.

    Mai-iunie: dominantă de foc în an de foc în­seam­nă suferinţe emoţionale şi cardiace cu risc major, la cei pre­dispuşi la accident vascular şi infarct, insomnii. Plante recomandate: usturoi, astragalus, arjun, aswagandha, ca şi coenzima Q10, resveratrol. Puncte de acu­punctură: C7, VS6, V13, V14, VC17.
    Iulie: dominantă de pământ, deci – probleme cu sto­macul şi glicemia, precum şi circulaţia. Plante re­comandate: dud, fasole teci, momordica, shilajit, lemn-dulce. Puncte de acupunctură: VC12, SP4, 6, 9, S36, S44.

    August-septembrie: luni cu dominantă de metal, deci – probleme respiratorii, cu intestinul gros şi imunitatea, risc de alergii. Problemele pulmonare vor putea precipita crizele cardiace. Plante recomandate: trei-fraţi-pătaţi, cimbrişor, tei, sovârv, isop, ca şi acido­filus, curcumin. Puncte de acupunctură: P7, SP4, IG4, S36, V13, V25, S25.

    Octombrie: lună cu dominantă de apă şi pământ, deci – probleme în sfera genitală, osteoporoză şi reumatism, probleme cu circulaţia periferică. Ceaiuri: ienupăr, coada-calului, mesteacăn, traista-ciobanului, coada-şoricelului, ganoderma, nucă neagră. Puncte de acupunctură: R3, 6, V11, VB34, SP5, VS6.

    Noiembrie-decembrie: dominantă de apă, deci – probleme cardiace legate de rinichi, probleme cu oa­sele, anxietate, oboseală. Plante: urzică, gălbenele, precum şi cordiceps, msm, extract de furnici, extract de rodie, chitosan. Puncte de acupunctură: TF5, VS6, R6, R7, SP6, 9.

    Ca să putem face faţă cu bine anului 2013, nu tre­buie să uităm următoarele principii: * să acceptăm cu bucurie tot ce ne oferă viaţa * să-i acceptăm pe ceilalţi * să ne iubim pe noi şi să iubim viaţa, * să ne supunem voinţei divine * să acţionăm şi să muncim corect şi să tră­im momentul prezent. Şi pentru că problemele aces­tui an sunt mai ales sufleteşti şi spirituale, tra­ta­men­tul va trebui să fie unul care să acţioneze la acest ni­vel, cum ar fi acupunctura şi plantele. Acest tra­ta­ment va vindeca suferinţele şi la va preveni, în egală mă­sură, ajutându-ne să ne bucurăm de viaţă, plini de energie.

  12. marylena spune:

    Eminescu și Uniunea Europeană
    Ar fi dorit Eminescu România în UE?

    de Radu Golban

    Cu impresionantul ei patrimoniu cultural cu tot, Europa traversează o criză economică al cărei sfârşit încă nu se arată. Nici zestrea culturală şi istoria popoarelor europene nu rămân scutite de asprimea crizei şi transformă bijuterii ale culturii universale în gaj pentru Fondul Monetar. Am putea aşadar chiar să ne considerăm fericiţi că, din patrimoniul nostru cultural, Eminescu nu este un Acropole clădit din piatră, ci din cuvinte şi idei, care, după ce a mai trecut şi tăvălugul lui Patapievici peste el, ar fi fost girat finanţei mondiale.

    Expresia tocită de „intrare în Europa” redă un fenom politic mult mai vechi decât procesul actual de integrare a României în UE. Graţie preocupării eminesciene cu modelul şi consecinţele integrării României în structurile europene ale secolului al XIX-lea, comemorându-i ziua sa de naştere, dăm măcar dovadă de maturitate în dezbaterea subiectului „Europa”, chiar dacă suntem codaşii actualului clasament de integare.

    Spre deosebire de subiectele universale din poezia sa, gazetarul Eminescu este, în privinţa gândirii economice, arhitectul uitat al unui răspuns românesc în plin asediu economic strain asupra tânărului stat român. Oarecum firesc ca frământările sentimentale ale acestui mult prea sensibil suflet al neamului puse în versuri să fie probleme nerezolvabile ale omenirii, însă de neconceput este ca România să revină astăzi în relaţie cu Europa, pe cale politică şi economică, la problemele de fond de acum mai bine de un secol. În opinia lui Eminescu, preţul plătit de către tânărul stat pentru suveranitatea dobândită la Conferinţa de la Berlin în 1878 a însemnat concesii economice păguboase şi renunţarea la dreptul naţional asupra Dunării. Replica lui Eminescu din vârf de condei la asaltul marilor puteri asupra economiei naţionale – similar de altfel cu destinul României din zilele noastre – este totodată şi o călăuză pentru a înţelege mai bine interesele Europei, dacă nu şi o obligaţie morală de a reformula în memoria sa azi un răspuns românesc. Născut, între altele, din ambiţia lui Bismarck şi mutilat pentru cerşit şi conceput pentru a servi penetraţiei industriale austro-ungare şi germane, statul naţional român a rămas cu handicapul subdezvoltării, numit în termeni tehnici „dezvoltare naturală”.

    Diferit de alţi junimişti, Eminescu nu a popularizat cu insistenţă cultura, filozofia sau economia germană fără a ţine cont şi de particularităţile româneşti în asimilarea unor modele străine de dezvoltare economică. Şcoala veche germană şi întregul curent de idei de formaţiune germană se bazează pe principii evoluţioniste de dezvoltare organică şi respinge orice formulă naţională, care ar încălca mersul natural al istoriei prin acte arbitrare, precum revoluţii sau intervenţii ale statului în economie. Şi Eminescu este adeptul acestui model al dezvoltării societăţii moderne pe cale evolutivă, dar nu fără a-i da o conotaţie românească. Marea popularitate a principalilor autori germani ai vechii şcoli eonomice, contemporani ai lui Eminescu, precum Fridrich List, Karl Knies sau Gustav Schmoller, şi orientarea lor naţionalistă îi fac să fie printre autorii preferaţi ai gânditorului român. În rafinarea ideilor lui List, interesul naţional al românilor a stat desigur pentru Eminescu mai presus decât naţionalismul german, trecând cu vederea peste maliţiozitatea lui List faţă de România. Nici că Dunarea ar fi pentru nemţi precum Nilul pentru egipteni şi nici că spaţiul german se întinde de la Helgoland la gurile Dunării nu au dat curs unei polemici din partea lui Eminescu vizând conceptul de imperialism continental german propagat de List. A-l aplica însă pe List, Eminescu recomanda pentru propăşirea economiei româneşti un protecţionism economic la scară mai mică, la nivelul României, tocmai pentru a asigura meşteşugului autohton şi agriculturii o posibilitate de dezvoltare organică şi firească. Europa visată de List este astăzi un mare spaţiu economic structurat la nivel intern după principii de liber-schimb şi diviziune a muncii, dar şi protecţionism faţă de exterior. Ironia soartei însă este că ceea funcţioneazăpe scară europeană în favoarea Germaniei este identic cu ceea ce nu rezonează pentru România pe aceeaşi scară. Eminescu nu ar fi agreat nici astăzi integrarea României în UE în maniera unui import brut de principii şi „forme fără fond”, ci ar fi sugerat implementarea aceluiaşi mecanism de piaţă aplicat cu succes în cadrul Europei, în favoarea centrului şi în detrimentul periferiei. De ce nu ar fi valabil, în interiorul frontierelor României, sub protecţia unui zid vamal pentru dezvoltarea agriculturii şi industriei, ceea ce este valabil pentru List prin definirea teritorială a unui univers european german. Eminescu ne-ar fi avertizat să nu confundăm politica mercantilă a Bruxelles-ului cu liberalismul politic şi orientarea culturală a României spre Occident.

    Ceea ce este şi astăzi un pivot al economiei de succes germane în concepte teleogice de subordonare a statului sub principii canonice şi propensiuni de universalitate se prezintă pe aceeaşi linie de continuitate cu privaţiunile austerităţii. Definirea unor obiective – fie prin pactul fiscal sau alte exigenţe ale Europei – duc după dogma Bruxelles-ului, în ultimă instanţă, la subdezvoltare.

    A înţelege mesajul lui Eminescu înseamna a ne cunoaşte un interes naţional, articulat după o paradigmă de succes, fiind creatori ai unui drum românesc de propăşire în Europa şi mai puţin un ingredient în reţeta altora.

  13. marylena spune:

    Ion Antonescu, mereu trădat
    trădat
    5 ianuarie 2013 Categoria Istorie, Magazin Scris de Marin Neacsu

    Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii în stela ţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.
    Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.
    Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil , care îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.
    1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!” Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova . Asta fusese prima trădare pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.
    2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.
    3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale:„Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania . Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…”Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.” Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
    4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania , Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.
    5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”.Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţi necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul a. a cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă
    – “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
    – Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
    – Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.
    Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.
    6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară . Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
    7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ăi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu I l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practice rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regale nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara ”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
    8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regale de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
    9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.” Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a ba rica dei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
    10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fab rica te de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?
    11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
    12. Ai spune că odată cu moarea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în Ame rica , la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki .
    13. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne st rica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost. A 13-a trădare, cea mai dureroasă.

  14. marylena spune:

    http://www.art-emis.ro/analize/1355-cum-au-boicotat-romanii-istoria.html
    Cum au „boicotat” românii Istoria
    Prof. Univ. Dr. Ion Coja
    Joi, 20 Decembrie 2012 17:34
    În încercarea de a da o formă public acceptabilă resentimentelor lor antiromâneşti, şi anume forma de teorie şi teză istorică, ştiinţifică, istoricii maghiari şi-au aflat punctul de plecare şi de reazem al eşafodajului de pretexte şi de argumente în lipsa documentelor scrise care să ateste prezenţa românească în nordul Dunării o lungă perioadă de timp, aproape un mileniu: de la retragerea aureliană, până în secolul al XIII-lea. Pentru unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci secole… Că e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de „tăcere” tot mileniu rămâne! Un „mileniu” în care documentele istorice nu menţionează prezenţa românilor în teritoriile nord-dunărene! Istoricii maghiari propun auditorului lor un raţionament foarte clar: dacă documentele vremii (acte de cancelarie, cronici istorice, note de călătorie etc.) nu înregistrează prezenţa românilor la nord de Dunăre, asta ce poate să dovedească altceva decât absenţa românilor din aceste ţinuturi? Pentru cititorul obiectiv, adică acel cititor care nu ştie absolut nimic în legătură cu cele discutate, raţionamentul maghiar este clar şi foarte convingător. Şi, într-adevăr, autorii maghiari nu se ostenesc degeaba, găsesc ei cine să-i creadă.

    Pentru persoanele subiective, care, adică, mai ştiu câte ceva – condiţia onestităţii presupunem că se respectă de toată lumea – obiecţia maghiară stârneşte la rândul ei câteva întrebări, nevoia unor precizări. Mai întâi, cât sunt de numeroase documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dunării, nu-i pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele existente, cât sunt de temeinice, ce şanse există ca ele să fi înregistrat starea reală de lucruri, situația completă? În ce măsură ele, în parte sau toate la un loc măcar, aceste texte pot fi interpretate ca o dare de seamă asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului, cât şi pe orizontala spaţiului?

    Răspunsul la aceste întrebări e de natură să descurajeze pe orice onest roeslerian, dar până acum nici unul dintre roeslerieni nu a depus armele: documente care să prezinte starea de lucruri din nordul Dunării nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care să-şi propună o descriere a lumii din nordul Dunării. Cele care există şi, în lipsa altora mai bune, contează ca sursă de informaţii, sunt şi aşa foarte, foarte puţine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dunăreană, de a da seama asupra întocmirilor omeneşti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care constatăm că lipsesc românii, fac doar fugare referinţe la evenimente petrecute în Dacia la mare distanţă în timp şi spaţiu de autorul consemnării. Scriitorii bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dunării, se arată interesaţi de ceea ce avea atingere cu Bizanţul. Ei consemnează schimbările ce se produc în starea de lucruri nord-dunăreană, bunăoară prin apariţia vreunui nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri propriu-zisă. Ei sunt atenţi la evenimente, iar prezenţa de secole a unei populaţii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic spectaculos, senzaţional

    Dacă urmaşii coloniştilor romani nu s-au retras în sudul Dunării, persistenţa lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul migraţiei popoarelor, e verosimilă numai prin acomodarea la condiţiile de existenţă şi supravieţuire noi. Renunţarea la o viaţă urbană, părăsirea oraşelor, spre care erau atraşi barbarii migratori prădalnici, constituia una din primele acţiuni de adaptare la aceste condiţii. Or tocmai modul de viaţă care e de presupus că putea asigura supravieţuirea unei populaţii autohtone este modul de viaţă ce explică şi incapacitatea cronicarilor bizantini de a remarca prezenţa unei populaţii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate, căci despre aşa ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de întâmplările mărunte, de suprafaţă, nu vede mai în adâncul lucrurilor, adevăratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei populaţii autohtone la nordul Dunării, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din această parte a lumii!

    Evenimentele petrecute în Dacia, aşa cum sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic şi fatal nu-i puteau avea ca protagonişti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arată nici o urmă de interes pentru lumea de dincolo de Dunăre, din Dacia, din punct de vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotrivă, dacă ar exista o descriere, chiar vag amănunţită, a locurilor şi a locuitorilor din nordul Dunării, făcută de cineva care a cunoscut nemijlocit această lume, iar din descrierea acestuia dacă ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar cădea să cădem pe gânduri şi pe capul românilor spunându-le că sunt venetici în ţara lor! Din păcate însă, o asemenea descriere nu există. Cel puţin după ştiinţa noastră. Deci, recomand preopinenţilor noştri să caute bine prin biblioteci şi să afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de aşteptat să fie consemnată prezenţa românilor în nordul Dunării. Nu cerem actele referitoare la vreun recensămînt al populaţiei, dar măcar câteva acte de cancelarie ori însemnări de călătorie care să privească populaţia din nordul Dunării! Căci, mai corect e să se spună nu că românii lipsesc din documentele vremii, ci că lipsesc documentele despre lumea şi starea de lucruri din nordul Dunării, din ţinuturile în care, foarte probabil, locuiau românii.

    Opoziţia pe care o fac maghiarii la ideea continuităţii româneşti în Dacia mai ridică, din partea persoanelor cu o judecată „subiectivă”, şi altă obiecţie: dacă absenţa românilor din documentele referitoare la nordul Dunării ne îndreptăţeşte să-i situăm pe români în sudul Dunării, atunci cum se face că nici despre prezenţa lor în sud nu avem atestări mai concludente?! După aceeaşi logică, ei lipseau şi din sudul Dunării. Căci aceasta este situaţia, situaţie despre care istoricii maghiari uită, de obicei, să mai sufle măcar o vorbă: în documentele vechi, românii din sudul Dunării nu sunt pomeniţi nici ei vreme de o jumătate de mileniu şi mai bine. Primele atestări ale vlahilor din sudul Dunării apar, după o „tăcere” de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea! Unde erau românii, dacă lipseau şi din nordul, dar şi din sudul Dunării?… Probabil că românii care azi sunt în nordul Dunării se aflau pe-atunci în sudul Dunării, drept care documentele nu-i consemnează în Dacia, iar cei ce azi se află în sud s-au aflat pe durata „mileniului” în nordul Dunării, de aceea nu pot fi aflaţi în documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur balcanic, sud-dunărean! Altă explicaţie nu e posibilă dacă vrem să susţinem mai departe teza roesleriană. Sudul Dunării înseamnă, pentru vechime, pentru mileniul care ne interesează, o lume, în comparaţie cu cea nord-dunăreană, mult diferită: a aparţinut aproape întotdeauna unui organism politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic, juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dunării sunt mult mai numeroase şi mai bogate în detalii. Şi cu toate acestea, vreme de sute de ani, vreo şase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dunării. Motivele care i-au făcut pe cronicarii bizantini (căci la ei ne e toată nădejdea, în principiu) să nu-i consemneze pe românii din sudul Dunării sunt cu atât mai valabile în ceea ce-i priveşte pe românii din nordul Dunării. Adică nu ne mai mirăm că i-au pomenit aşa de rar pe aceştia, dacă pe cei din sudul Dunării abia îi amintesc, extrem de rar! Prezenţa românilor în sudul Dunării constituind o realitate arhicunoscută cronicarilor bizantini, e de înţeles că aceştia vor fi înregistrat în acelaşi fel şi prezenţa românilor în nordul Dunării, neacordându-i nici un interes, căci ei nu fac monografii, ci consemnări de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile şi preocupările curţii imperiale.

    Sursele bizantine şi cele latine ale vremii nu fac nicio menţiune, bunăoară, asupra structurii etnice a statului bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, după clanul turanic stăpânitor. Nici măcar asupra populaţiei slave majoritare, care avea să dea caracter slav poporului bulgar, nu se face vreo menţiune. Ce concluzie se poate trage din aceste observaţii? Una singură cu mare certitudine: valoarea documentelor de care dispunem este extrem de mică, ele nereuşind să ne dea o imagine a vieţii, a realităţii trăite de odinioară.

    Despre români, din aceste documente, nu putem trage nici o concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne poate determina să-i excludem de la o viaţă în nordul Dunării. Dar ne alegem în schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu să aflăm un răspuns: ce viaţă au putut duce românii în nordul Dunării, vreme de un mileniu, de au supravieţuit scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezlănţuite în migraţia ce-a dat peste cap rosturile Europei moştenitoare a Romei antice?

    Istoricii, români şi străini, ce au meditat asupra acestui fapt excepţional care este salvarea Daciei romanizate ca insulă de latinitate, au imaginat cam cu toţii aceeaşi strategie a populaţiei autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în ascunzişurile pădurilor, şi-n văile munţilor, relieful variat al Daciei permiţându-le, de minune, să evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru această ipoteză e greu de aflat vreo adeverire după metodele clasice ale istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia să cunoască îndeaproape realitatea românească, şi în primul rând limba şi folclorul românesc, precum şi corolarul acestora care este sufletul românesc, nu se poate să nu vadă că-n alcătuirea acestora se fac bine simţite urmele, amintirea ori pur şi simplu expresia unei adânci solidarităţi dintre neamul românesc şi natura acestor ţinuturi, îndeosebi codrul şi muntele. Nu pretindem nimănui să ia în consideraţie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bună credinţă fiind, vor să înţeleagă dacă şi cum a fost posibil „miracolul românesc”.

    Lucrurile se leagă între ele foarte strâns: condiţiile în care e de imaginat că au putut românii supravieţui sunt capabile să explice totodată şi „tăcerea” documentelor istorice, inclusiv puţinătatea atestărilor arheologice (am zis puţinătatea, iar nu absenţa!), ca şi anumite fapte de limbă pe care o interpretare simplistă se grăbeşte a le propune ca argumente ale părăsirii acestor locuri (vezi discuţia în legătură cu toponimia românească şi absenţa cuvintelor vechi germanice). Codrul, „frate cu românul”, şi muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spaţiu vast şi complex în care se puteau înjgheba aşezări relativ statornice, sate şi cătune, ferite de orice legătură cu veneticii nestatornici, departe de drumurile, aceleaşi, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-şi afla astâmpărul abia dincolo de Dunăre ori chiar şi mai departe. Anumite expresii ale limbii române, o mulţime de obiceiuri și tradiții, nenumărate creaţii populare poetice, toate depun mărturie evidențiind relaţia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte populaţii din această parte a Europei, legătura sufletească dintre român şi codru, dintre român şi munte.

    În aceste condiţii, singurele în care devenea posibilă supravieţuirea, românii nu puteau dezvolta decât:
    – o civilizaţie a lemnului;
    – de tip rustic, ţărănească şi păstorească;
    – o cultură orală, populară.
    Pentru urmașii acelor cives romani colonizaţi în Dacia trecerea la acest mod de viaţă cât de cât străin, unora mai mult, altora mai puţin, nu va fi fost cine ştie cât de grea, de şocantă. Vechea civilizaţie geto-dacă era şi ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai puţin a oraşului şi mai mult a satului, mai puţin a câmpiei şi mai mult a muntelui, doar despre daci autorii antici scriseseră că inhaerent montibus, adică „se ţin prinşi bine în munţi”, unde-şi au ardua domus „locuinţa de pe înălţimi”! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna și el că „le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi”… Mai aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceeaşi constatare, în termeni mai expliciţi: „valahului îi place să trăiască la munte”! Sau mai pe româneşte, „românaşului îi place sus, la munte, la izvor”!…

    Colonizarea Daciei cu acei numeroşi cives romani nu va fi putut şi nici motive n-a avut măcar să încerce a distruge acest mod de existenţă, acest tip dacic de civilizaţie care se va dovedi salvator după retragerea aureliană. Din perspectiva acestui mod de viaţă, se poate spune că romanii aduşi de Traian şi urmaşii acestora au suferit ei un proces de dacizare. Prin retragerea aureliană începe propriu-zis procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin şi de toate celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latină, primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de lingvişti ca alcătuind substratul limbii române, subordonat stratului latin. Dar la ale niveluri ale plămadei etnice româneşti proporţiile se mai şi inversează câteodată. Trecerea romanilor şi a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinantă pentru naşterea poporului român şi pentru supravieţuirea sa până în vremurile când românii apar în istorie gata să şi-o asume, la momentul cel mai oportun. Căci documentele încep să-i pomenească pe români în termenii cei mai expliciţi îndată ce încetează migraţia pustiitoare a barbarilor. Vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât. Nu s-au aventurat să se organizeze în formaţiuni politico-militare, să ridice cetăţi sau oraşe, oferind astfel o ţintă în plus, mai lesnicioasă, noroadelor ce porniseră la demolarea Europei, la prăduirea acesteia. Când românii se vor organiza însă politiceşte, în zorii veacului al XIV-lea (Ţara Românească) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor face, probabil, la momentul cel mai potrivit, căci ei vor întemeia astfel două state ce nu-şi vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politică, Ţara Românească şi Moldova fiind singurele state din această parte a Europei ce există, din vechimea acelui secol al XIV până azi, neîntrerupt! Românilor se pare că le place continuitatea în toate!

    Reiau o propoziţie mai sus enunţată: „vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât”. Această propoziţie e acceptabilă numai dintr-un anumit punct de vedere, cel pentru care istoria se reduce la evenimentul politic şi militar. Românii, vreme de un mileniu, s-au retras dinaintea acestei istorii, „au boicotat-o”, fiind aceasta, probabil, singura cale prin care se putea salva fiinţa naţională. Au amânat afirmarea acestei fiinţe pentru a o salva de la pieire. Instinctul de conservare etnică a funcţionat de minune şi nu va fi pentru ultima oară în istoria românilor. Dar ce au făcut românii în acest mileniu în care s-au retras din istoria Europei în singurătăţile codrului şi ale muntelui?

    Printr-o lege a compensaţiei, care funcţionează cu o exactitate mecanică, abţinerea de la manifestarea vizibilă în exterior va fi dus la orientarea către sine, către lumea propriei fiinţe, a spiritului românesc. Retrăgându-se din calea străinilor porniţi pe jaf, omor şi cotropire, românii nu se mai puteau retrage şi din propria lor cale. Vor dezvolta, drept urmare, o civilizaţie originală, fruct al unei atitudini meditative faţă de lume, de viaţă. Meditazione, massima azione, spune un proverb italienesc. La capătul acestui mileniu de retragere din istorie, de retragere „în pustie”, în pustia munţilor şi a codrului, românii apar cu o zestre aparte: nu cu cetăţi falnice, nici catedrale semeţe, orgolioase, nu cu palate şi castele, ori cu savante universităţi şi mânăstiri, ci ca autori şi stăpânitori ai unei culturi populare extraordinar de bogată şi de interesantă, fără pereche în toată Europa! Categoric, numai dintr-un singur punct de vedere se poate spune că „românii, vreme de un mileniu, au supravieţuit şi atât”! Privind roată în jur, vom zice şi noi că pentru o mie de ani şi mai bine ne lipsesc semnele împlinirii româneşti prin istorie, ale cărei ispite românii nu le-au cunoscut! Căci numai privind lucrurile astfel, de departe ori din negura bibliotecilor ori a străinătăţii, adică fără să-i cunoşti pe cei despre care nu te sfieşti să scrii chiar cărţi, de istorie, deci fără să cunoşti lumea românească în alcătuirea ei specifică, în adâncurile ei, ce nu pot fi scrutate decât aplecându-te asupra lor cu răbdare şi îndeaproape, numai în asemenea condiţii mileniul nostru de tăcere e un mileniu în care n-am făcut istorie!

    Dar poate că am făcut altceva!… Ei bine, acest altceva s-a făcut, există, dar e mult mai greu de înţeles, de remarcat, căci nici nu se lasă uşor de văzut, cel mai adesea nu este pipăibil, nu bate la ochi, nici nu te trage de mână să-i bagi de seamă fiinţa. Ci îl descoperi încetul cu încetul, trăind viaţa măruntă, de zi cu zi, care este, la tot pasul, ca o respiraţie, marcată de semnele discrete ale unei culturi a sufletului, a sinelui, ce umple de uimire şi încântare pe orice om de bună credinţă care ajunge să ne cunoască în ceea ce este autentic şi străvechi românesc. (Vezi, printre altele, cazul lui N.Steinhardt…)

    Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies, printre altele, înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi când, conform acestui jus valachicum, variantă sau replică „dacizată” a dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul nărăvit pe cel ce fură de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte că a furat constrâns de condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine şi pe ai săi, copiii de acasă, să fie iertat!… Aşa glăsuieşte jus valachicum! Ce mare victorie a spiritului se află în acest principiu!… Care victorie, a cărui împărat ori general, asupra cărei armate, asupra căror duşmani, se poate compara cu victoria repurtată astfel de români asupra duşmanului ce-l purtăm fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi datină spre a se repeta cu fiecare generaţie acest principiu de drept românesc! Cine fură de nevoie, pentru a supraviețui, să fie iertat!

    În lumea toată dreptul roman este un model de logică juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. „Adevărata cultură, spunea Tudor Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente”. Nu oare tocmai asta face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic, după marea schimbare ce se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea principiilor de drept roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura creştinească, morala acesteia, duhul iubirii şi-al iertării între oameni, pe care românii l-au trăit mai autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a Europei?

    Mă încumet chiar să pun în balanţa unei judecăţi drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre cele mai sensibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de a face istorie, de a rămâne în istorie, şi ia românească, mai puţin, chiar deloc simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de a da un plus de mândreţe trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile ia şi piramida? Întru destul de multe, căci şi piramida acoperă un trup!… De asemenea, cu trudă se face şi una, şi cealaltă! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce, transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au trăit viaţa de sclav împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre aceşti sute de mii de oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată, al căror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre aceşti nefericiţi care au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor degradantă şi perfect inutilă?

    Avem, aşadar, de o parte aceste monumente colosale ale dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte, în celălalt taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu migala unor mâini îndrăgostite atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în gestul înveşmîntării lor cu cămeşa albă ori ia înflorate ca nişte colţuri de rai, e atâta respect pentru fiinţa umană în ia şi-n toată civilizaţia românească tradiţională, adică în acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira îndestul de caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai fi zis că e atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face istorie, vreme de un mileniu!

    Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu respectul faţă de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!… Acceptând această definiţie, a cărei slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care, între oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor pune la îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau sud-dunărean, în care s-au desfăşurat! Românii au creat o civilizaţie proprie, extrem de originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor neamuri, învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin aceasta extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grijă, înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial al civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de preţ a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!

    Când la sfârşitul primului război mondial s-a discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de justiţie internaţională, instituită prin respectul principiului naţionalităţilor, când s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor româneşti care să se îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a (se) civiliza, delegaţia română a pus la dispoziţia celor gata să ia în discuţie asemenea braşoave colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât şi nimic mai mult! Să precizăm, pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această colecţie: publicată între anii 1895 şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul folcloric al cărui popor european se mai poate afla ceva comparabil colecţiei Zane, colecţie pe care cercetările folclorice o dovedesc a fi… incompletă? Cu toate cele zece volume ale ei! Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de tăcere românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită mai curând efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi lăuntric şi de a-l creşte, de a-l spori, căci numai aşa omul putând aspira la o împlinire: de sine şi a sinelui?

    Evident că există două istorii! Una vizibilă şi cu ochiul liber – şi, poate, de aceea, înşelătoare – de care s-au preocupat până acum îndeobşte istoriografii, axată pe ideea de eveniment, şi o altă istorie, invizibilă pentru cei pripiţi să aibă o părere, o istorie a marilor şi lentelor procese de transformare la nivelul etnic al conştiinţelor, al spiritualităţilor. Dacă vedem în om ceea ce el este, o fiinţă conştient perfectibilă, apoi trebuie să se cheme istorie tot ceea ce ţine de perfecţionarea omului în ceea ce are el specific uman: mai mult ca orice sufletul, conştiinţa de sine! Spiritul! Mutând pe acest teren întrebarea „ce au făcut românii vreme de un mileniu, când documentele istorice nu s-au arătat vrednice să-i consemneze?”, răspunsul devine extrem de complex şi de gingaş, dar şi inaccesibil celor deprinşi cu prejudecăţile comode, simplificatoare. Pentru ceilalţi, care ar putea înţelege un asemenea răspuns, oferim, deocamdată, rezumatul cel mai succint ce-l putem imagina ca răspuns la întrebarea de mai sus: „Ce-au făcut, deci, românii vreme de un mileniu?” Simplu de spus, poate că şi de înţeles pentru cine e făcut să înţeleagă: „Românii, vreme de un mileniu, au învăţat să-şi dea bună ziua!”… Exact aşa! Căci nu-i de colo să-i auzi, când doi oameni îşi întretaie drumurile, chiar fără să se cunoască unul pe altul, zicându-şi:
    – Bună ziua!
    – Bună să-ţi fie inima!
    Oare nu e uimitor să-i doreşti cuiva să fie bun, cumsecade?! Și nu e încă și mai deosebit faptul că prin această urare ştii că-i vei face plăcere „celuilalt”, că vii astfel în întâmpinarea şi în sprijinul unui efort, pe care în lumea românească tradiţională îl făcea tot omul, efortul de a fi mai bun, mai drept, mai cinstit! Lucrul acesta este absolut uluitor!

    Pe alte meleaguri, unde istorie s-a făcut cât poţi cuprinde, „celălalt” este iadul însuşi! „L’Autre c’est l’Enfer!”… (Jean Paul Sartre, parcă). Pe aici, pe la noi, care am boicotat istoria şi ne-am complăcut într-un „anistorism” demoralizant pentru cei ce se lasă mai uşor amăgiţi de ceea ce văd la alţii, luând mai greu aminte la ceea ce avem noi şi alţii nu au, deci ce avem noi mai deosebit e că celălalt este nădejdea noastră de mai bine, celălalt este mai bunul decât noi înşine! Şi de aceea ni-e aşa de drag.
    Bunică-meu Stan, pomenit în dedicaţia acestor pagini, obişnuia să se roage la icoane, seară de seară, în cuvintele: Doamne, păzeşte-mă să nu fac rău nimănui!… Şi nu era decât un oarecare econom de oi, cioban, vreau să zic. Şi se ruga la Dumnezeu să-l apere nu de răul ce i l-ar fi putut face alţii, ci de răul ce l-ar fi putut el face, fie şi fără voia sa, altuia. Românii au avut tăria să ajungă la asemenea performanţe sufleteşti în numai o mie de ani! Extrem de scurt interval dacă luăm aminte în jur, de jur împrejurul globului, la celelalte seminţii şi popoare, la celelalte civilizaţii! La lumea în care trăim azi.

    Formula din titlul acestui capitol a fost lansată, precum se ştie, de Lucian Blaga: românii au boicotat istoria. Lucian Blaga e şi unul dintre gânditorii cei mai sensibili la existenţa şi manifestările unui fel de a fi românesc. Mai mult poate decât în alte culturi, cărturarii români cei mai de seamă s-au pronunţat în chestiunea acestui stil naţional, românesc, de cele mai multe ori pentru a-l apăra de falsificatorii cu voie sau fără voie, insensibili la autenticitatea specificului românesc. Căci acest stil de viaţă inconfundabil constituie isprava cea mai glorioasă a poporului român, dobânda binemeritată la capătul acelui vestit mileniu, mileniul de reculegere românească.[1]
    ––––––––––––––––––––

  15. marylena spune:

    Democraţie fără partide?
    Gabriela Căluţiu-Sonnenberg
    Miercuri, 07 Noiembrie 2012 21:04
    Deşi este domeniul în care m-am specializat, am preferat dintotdeauna planul micro al economiei, ferindu-mă cu încăpăţânare de corelaţia cu etajele macro şi, implicit, cu politica. Nu subiectul m-a intimidat, ci inerţia care derivă din „uscăciunea” sa aparentă. Cu toţii criticăm lipsa de etică a politicienilor, dar, ciudat mai nimeni nu propune o alternativă de rezolvare. Chiar dacă nu zace-n fiecare dintre noi un geniu, nimeni nu ne împiedică să propunem soluţii. Poate n-avem cu toţii chemare de cercetătător pasionat, aşa cum aveau carismaticii noştri profesori universitari pe vremuri, dar o discuţie interdisciplinară poate purta roade surprinzătoare. Cineva m-a invitat recent să-mi imaginez cum ar arăta o guvernare fără detestatele partide. De atunci ideea nu-mi mai dă pace. Societatea fără partide (S.F.P.) sau acel Science Fiction Politic, cum l-a botezat şugubăţ interlocutorul meu, devine un subiect incendiar, mai ales acum, în prag de alegeri parlamentare. Pe fundalul crizei sistemice care se propagă pe planetă ca un virus, dezbaterea internaţională a început de fapt mai de demult, fără ca noi să o fim observat. Cu toate acestea, ideea nu e nouă. Wikipedia ne luminează sec: „Democraţia fără partide este o formă de organizare politică cu caracter reprezentativ, exercitată în stat sau într-o parte din el, prin care se desfăşoară alegeri periodice fără participarea partidelor politice, toţi candidaţii la alegeri având statut de candidaţi independenţi.” Aha, deci s-a mai auzit „jos partidele”! Sigur că da.

    Ştiaţi că în Grecia Antică nu existau partide? Pe atunci funcţiona democraţia directă, în care cetăţenii cu drept de vot optau pentru anumite legi, fără să mai recurgă la reprezentanţi. La fel, câteva din cantoanele Elveţiei se guvernează şi azi după un model asemănător. Canada şi Spania au monarhi independenţi iar Israelul şi India au preşedinţi nepartinici. Chiar şi Statele Unite ale Americii, administraţia George Washington şi prin primele sesiuni ale Congresului s-au înfăptuit fără partide. Mai târziu, în perioada 1867-1876, Mexicul a dispus de un sistem politic democratic fără partide, în care a existat o reală diviziune a puterii în stat, respect faţă de lege, suveranitate statală, alegeri fără fraude, magistraţi independenţi şi libertate de opinie.
    Aşadar, problema nu pare a fi punerea în practică, ci menţinerea în stare de funcţionare a unui asemenea model de guvernare. A interzice partidele mi se pare cel puţin la fel de riscant ca şi măsura de a le încuraja creşterea lor aberantă. Nu mă refer aici numai la dictaturi – cea comunistă ne este cunoscută -, ci şi la interdicţiile impuse prin metode democratice, aşa cum s-a putut vedea recent în cazul Ugandei. Acolo, în anul 1986, pe baza unui referendum, s-a interzis înfiinţarea oricărui partid. Rezultatul a fost modest, politicienii funcţionând sub acoperirea mişcării Movement Political System, care de fapt a operat ca un partid unic. Experimentului i s-a pus capăt la scurt timp, în 2006 – culmea tot prin referendum! O ironie, căci plebiscitul este o metodă eminamente democratică.

    Abundă luările de poziţie împotriva modelului democratic, care, pasămite, şi-a fi trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Ziare de prestigiu precum Welt am Sontag sau Die Zeit acordă spaţiu acestei „utopii” ce pe alocuri îmbracă forma unui curent cât se poate de realist. Dar nu părerea specialiştilor are acum întâietate. Meritul principal al dezbaterii iscate azi este acela că se poartă peste tot acolo unde de oamenii „obişnuiţi” încep să-şi pună întrebarea firească dacă nu cumva suntem spectatorii unei înscenări nereuşite. Pe scurt, la ce mai folosesc partidele, când programele lor sunt depăşite, politicienii devenind nişte actori autosuficienţi?

    Îmi amintesc cât de consternată am fost la scurt timp după decembrie 1989, când se înfiinţase un Partid al Popeştilor – evident cu numeroşi membri – care n-avea un program viabil, dar era îndreptăţit la subvenţii ca şi toate celelalte partide concurente. Câtă demagogie! Farfuridi şi-ar fi lins degetele. Lecţia pe care am învăţat-o atunci este că încurajarea forţată a activităţii politice – atunci când e percepută doar ca o simplă aflare în treabă, e la fel de ineficientă ca şi interdicţia de a face politică. Apropo, ştiaţi că în unele ţări nereprezentarea la vot se pedepseşte prin lege? Cetăţenii belgieni care absentează repetat la vot riscă să fie privaţi de drepturile lor cetăţeneşti (ştiu că ştiţi, dar e vorba printre altele de educaţie, asistenţă medicală, acte, legalizări, libertate de mişcare, asistenţă socială etc., deci nu sunt nimicuri). În Peru şi în Grecia, bunuri şi servicii publice pot fi refuzate cetăţenilor care nu-şi exercită dreptul la vot. Raportat la aceste pedepse, amenda cu contravaloarea a trei salarii lunare care se aplică rezistenţilor la vot din Bolivia pare o mustrare simplă.

    Cu toţii suntem de acord că se întâmplă ceva, dar nimeni nu prea ştie exact ce. Mulţi doar se prefac că ar propune noi forme de guvernare, când, de fapt nu fac altceva decât să instige la restructurarea în profunzime a partidelor existente. Vor să le schimbe numele, transformându-le într-un fel de „crescătorii” de politicieni profesionoşti, adaptaţi noilor cerinţe ale economiei. Cu alte cuvinte, se caută aceeaşi Mărioară, dar cu altă pălărioară. Fireşte că nu e suficient; ar fi doar o intervenţie cosmetică. Cine optează pentru instituirea meseriei de politician ca atare, încurajează izolarea lui de realitate, încurajându-l să comunice cu colegii de breaslă, în cerc restrâns, pe teme din ce în ce mai abstracte. Mai realistă este ideea de a depune puterea de decizie în mâinile celor care se pricep la domeniul respectiv: pentru sănătate – cadre cu pregătire medicală, pentru învăţământ – profesori, pentru armată – ofiţeri etc. Distribuirea răspunderii pe bresle – meritocraţia – este o soluţie de bun simţ. Nu ştiu însă de ce mass-media s-a obişnuit să prezinte meritocraţia ca pe o alternativă la democraţie, pe post de antidot. De ce să nu funcţioneze ele împreună? În fond, poporul poate decide el însuşi, prin vot, pe care anume dintre tehnicienii merituoşi îl consideră apt pentru a exercita o funcţie de răspundere. Prea acerbă e goana după senzaţional şi prea mult se exagerează antagonismul celor două sisteme de guvernare. De fapt, după părerea mea, ele au şanse optime de funcţionare concomitentă.

    Nu e de ici colo nici modelul democraţiei bazate pe internet. Modul în care comunicarea prin calculator şi globalizarea accesului la informaţie a impulsionat recentele revoluţii din Orientul Apropiat, din Estul Europei şi din câteva state africane, la fel ca şi reuşita campaniei electorale a Preşedintelui Obama, bazată pe Twitter & co. încurajează adepţii acestei teorii. Cu atât mai interesante mi se par motivele care au provocat acest trend. O scriitoare germană din noul val – tânăra juristă Juli Zeh – ilustra grăitor într-unul din interviurile ei din 2006 (pe când avea 31 de ani) această nevoie de recalibrare a politicii. Iată, pe scurt, ce susţine: „Deşi, ca autor de beletristică, ştiu că mă bag unde nu-mi fierbe oala, de câţiva ani încoace lucrez la o nouă teorie de guvernare pentru Germania […]. Mentalitatea noastră a devenit din ce în ce mai individualistă. Ţelurile omului modern sunt din ce în ce mai personale, axându-se pe fericire şi pe mulţumire sufletească. Libertatea individuală creşte, în timp ce instituţiile colective bazate pe grup, precum biserica, familia sau naţiunea îşi pierd treptat din importanţă. Democraţia se bazează pe centralizarea intereselor individuale, unindu-le în grupuri / materializate în ulimă instanţă prin partide. Din clipa în care nevoile individuale ale oamenilor nu se mai identifică cu ţelurile comune ale partidelor, sistemul reprezentativ-democratic încetează să ne mai fie de folos.”

    Până la ora actuală, conceptul „bani” a constituit substitutul succesului social şi emoţional. Suntem pe cale să-l înlocuim prin respect şi stimă, elemente care induc bucurie şi satisfacţie pe un plan superior, mai greu de cuantificat, dar mai durabile decât valorile consumului material imediat. Conform opiniei scriitoarei germane, statul „optim” ar trebui să funcţioneze ca un costum elastic, care se mulează după formele corpului. Dacă sistemul partidelor nu mai corespunde nevoilor oamenilor, nu putem forţa oamenii să-l accepte, ci trebuie să adaptăm sistemul la cerinţele cetăţenilor. Fireşte că acest deziderat este utopic. Sistemele se opun schimbării, din principiu. Niciun partid nu va consimţi desfiinţării sale.

    Principiul democratic presupune să decidă majoritatea ce este bine, prin plebiscit. Dar, mai nou „plebea” este privită ca o masă manipulabilă. S-a răspândit unanim ideea că, la bază, „boborul” ar fi needucat şi obtuz, incapabil să adopte deciziile optime. Autoarea de bestseller din Germania contrazice acest concept. Ea susţine că omul de azi, individualist fiind, preferă să-şi formeze o părere proprie despre ceea ce e bine. El nu mai acceptă programul unui partid în întregime, ci culege câte o idee de la fiecare.

    Concluzia: a fi individualist nu înseamnă automat a fi şi egocentric. Natura nu este aşa de neiertătoare cum am fost tentaţi să credem până acum. În fapt, natura însăşi ne obligă să conlucrăm şi să ne bazăm unii pe alţii pentru a supravieţui. Mottoul „Homo homini lupus”, la fel ca şi ideea de familie ca „închisoare socială” s-a perimat. Am ajuns la un punct la care omul e depăşit de sarcina de a înfiinţa o familie şi de a o menţine la nivel de plutire, dar nici statul nu mai e în stare să-l asiste corespunzător în acest demers aproape imposibil, în această lume galopantă. În mijlocul unui climat de respect, politeţe şi sprijin reciproc, accentul se deplasează de la bunurile materiale spre valorile social-emoţionale, mai armonioase.

    Într-un eseu care circulă prin internet se pune accentul pe sentimentul isteriei şi pe mitocănia agresivă generalizată. În replică, se vorbeşte despre politeţe şi despre efectul ei benefic asupra fluidizării substanţei sociale. Se spune acolo că s-ar fi ajuns la punctul la care nu se mai tolerează avansarea socială ca rezultat al călcării peste cei blânzi. Cred că la acest liman psihologic face referire şi autoarea menţionată anterior. Tradusă în plan politic, soluţia sugerată de ea este să propunem la vot puncte din programe, nu sisteme complexe. Nimeni nu mai este dispus să acorde votul său pe patru ani unui program promovat de un anume partid. Ca alternativă, ar fi mai indicat să se acorde fiecărui cetăţean posibilitatea de a decide singur, la sfârşitul fiecărui an, cui cedează impozitele care-i revin, pe seturi pe care le consideră el oportune (de exemplu 30 % pentru sănătate, 20 % pentru învăţământ etc.). În acest mod, fiecare cetăţean ar avea la dispoziţie un instrument concret de participare la guvernare şi, implicit, ar putea „amenda” anual acele domenii care nu l-au satisfăcut în anul precedent. Un astfel de sistem ar fi de o mie de ori mai eficient decât orice buletin de vot din zilele noastre.

    Evident, sistemul parlamentar trebuie menţinut, căci este necesar să poată fi traşi la răspundere în mod operativ exact cei care provoacă situaţiile date. Cu toate acestea, nu e obligatoriu ca ei să aparţină unor partide. Pe buletinul de vot pot apărea foarte bine propunerile de reforme sortate după domenii, nu partidele, nici numele candidaţilor lor.
    Cele două căi principale prin care se propagă acest nou mod de a gândi sunt: în primul rând educaţia – „cei şapte ani de acasă” materializaţi în relaţia părinte-copil şi, în al doilea rând, dezbaterea publică, pe care iată că o iniţiem chiar noi, aici şi acum, cu paşi şovăitori, mărunţi. Sper că am furnizat măcar câteva

  16. marylena spune:

    pentru GEORGE

    Cuvântul valah – cifru al logosului universal
    George Liviu Teleoacă
    Motto: „Limbile erau motivate la origine, dar cu timpul această motivaţie s-a pierdut. Limbile au totuşi o origine naturală, iar această origine, sunt înclinat să cred că s-ar lăsa văzută nu numai în limba originară, ci şi în limbile născute după aceea, în parte din cea originară, în parte din noile uzuri obţinute de omenirea răspândită pe suprafaţa globului.” Gottfried Wilhelm

    Începând cu Platon şi poate cu mult înaintea lui, toţi marii filosofi ai lumii au făcut risipă de imaginaţie, dar şi de energie în încercarea de a afla originea graiului uman articulat. S-au înregistrat unele progrese, dar multele tentative lipsite de finalitate i-au determinat pe cei mai mulţi să creadă că omenirea nu va mai putea reconstitui niciodată drumul prin care s-a trecut de la icnetul biologic la graiul uman inteligent. Şi totuşi, Ernst Cassirer, stăpân pe Filosofia formelor simbolice a intuit că originea graiului uman articulat trebuie să coincidă cu originea mitului, ceea ce a restrâns şirul fără de sfârşit al tatonărilor de pe direcţia strict lingvistică la căutarea unui anume punct aflat la intersecţia a două direcţii: direcţia cercetărilor lingvistice şi direcţia cercetărilor din mitologie. În acest fel, căutările făcute pe vastul domeniu al lingvisticii, lipsit de orice limită în spaţiu şi în timp, s-au restrâns la aflarea unui singur punct, despre care iată ce spune Ernst Cassirer în eseul Mit şi limbaj (pentru varianta în limba română vezi revista „Secolul XX”, Nr.1-2-3/1988, p.235): „Elaborarea lumii mitice şi a lumii lingvistice e determinată şi comandată pe termen lung de aceleaşi mobiluri spirituale. Dar un mobil fundamental a fost ignorat până acum, mobil în care s-ar putea nu numai descoperi de fapt această relaţie, ci pornind de la care s-ar putea totodată înţelege raţiunea sa dintâi şi originea sa. Până la urmă nu se poate concepe că mitul şi limbajul sunt supuse unor legi spirituale de dezvoltare identice sau analoge, decât dacă se izbuteşte a se pune în lumină o rădăcină comună din care purced amândouă. … Şi acest punct poate fi descoperit, [dacă] pornim de la esenţa şi sensul metaforei. … Adeseori s-a arătat că metafora este aceea care leagă spiritual limbajul şi mitul. … Iată de ce sensul metaforei lingvistice şi al metaforei mitice nu se va dezvălui, după cum forţa spirituală care se află în amândouă nu va putea să fie pe deplin înţeleasă, decât dacă ne reîntoarcem la această formă originară comună, decât dacă îl vom căuta în această condensare aparte, …”

    Nu întâmplător am subliniat sintagma „acest punct”, care poate fi descoperit, deoarece am reuşit să găsesc acea „formă originiară comună”, respectiv acea „o rădăcină comună” anticipată de Ernst Cassirer. Ca cercetător deprins să sistematizez informaţia, poate că nici nu mi-a fost prea greu să descopăr caracterul special al cuvântului VALAC aflat la originea unor toponime româneşti de vecinătate, care manifestă şi evidente forme de înrudire lingvistică, aşa după cum rezultă din următoarele exemple:
    Valcău – Balc – Barcău – Porc – Marca – Mărgău,
    Alac –Lac (care este nume pentru o culme şi nu pentru un lac)
    Vlăhiţa – Vulke – Ulcani –(*Lukeni) – Luncani
    Lupeni – Păuleni
    Bulgă(reni) – Becle(an)
    Vulcan – (*Ulcani)Uricani – (*Lucani)Lupeni
    Vulcana-Băi – Vâlcăneşti – Bălceşti – Păuleşti – Lipăneşti
    Valchid – Calva (şi alte trei hidronime Colbu = Colvu) – Albac
    Coveş – Covasna – Covaşniţa
    Avrig – Givra
    Bârghiş – Richiş – Ighiş
    Vârghiş – Arcuş – Racoş – Acoş omonim cu Agăş, Acâş şi ogaş
    Vârghiş – Hârghiş – Cârţiş(oara) – Creaţa – Craca – Cracu – Crăc(i)un – Crăciuneasca

    Uşor de recunoscut în orice cuvânt alcătuit pe structura de consoane VLC sau VRG, cuvântul VALAC este termen de început pentru toate seriile de mai sus şi ca atare este origine şi pentru hidronimul Crăciun din ultima serie. Dar în conformitate cu postulatul lui Leo Spitzer, care atribuie cuvintelor omofone aceeaşi sursă, cuvântul VALAC devine origine şi pentru teonimul Crăciun, ceea ce plasează cuvântul VALAC la joncţiunea mit-limbaj prevăzută de Ernst Cassirer. Aşadar, ca origine atât pentru hidronimul Crăciun cât şi pentru teonimul Crăciun, cuvântul VALAC dobândeşte, în viziunea lui Cassirer, statutul de punct originar al graiului uman articulat, de la care pornind se poate justifica apoi şi formarea altor teonime cum ar fi:
    Walhala
    Walkirii
    Vulcanus (zeul Vulcan)
    Valac-Hilyah, teonim atestat de Rig-Veda cu 4000 de ani în urmă care se află în corelaţie directă cu tetragrama sacră YHWH, iar pe de altă parte cu al-Ilah, astăzi Allah
    Volko-dlak, teonim exprimat la început prin hieroglifa-fonogramă numită Stindardul dacic cu cap de lup, recunoscut ca semn heraldic pentru Dacia.
    Tot aici se mai cer înscrise şi celelalte sinonime confirmate de mitologie pentru teonimul Volko-Dlak. Între ele:
    Volko-lak
    Wilko-lak
    Vârco-lac
    Vur-Volak
    Wer-wulf
    Beer-wolf
    Gar-walf
    Versi-pelis etc.
    În temeiul universalei şi binecunoscutei treceri V→M mai includem aici
    Zeus Meilichios, mai târziu Zeus Lykaios
    Melq-art, identificat cu Hercu-le,
    Mars etc.

    Remarcat pe cale empirică mai întâi ca termen de început pentru seriile de toponime şi ulterior ca matrice pentru seriile de teonime, cuvântul VALAH se şi motivează ca origine simultană atât pentru mit, cât şi pentru limbaj, prin legătura sa directă cu apelativul avlake, apelativ prin care armânii definesc de mai multe milenii până astăzi apa curgătoare. Aşadar, ca rădăcină comună, atât pentru mit, cât şi pentru limbaj, conceptul de râu denumit avlake, împreună cu metaforele sale, reprezintă în conformitate cu viziunea lui Ernst Cassirrer originea graiului uman articulat, dar şi raţiunile care l-au generat. Constatăm, însă, că nu numai în viziunea lui Ernst Cassire, ci şi din punct de vedere al realităţii obiective cuvântul avlake se dovedeşte a fi originea adevărată a graiului uman articulat. Metaforizat după cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu, cuvântul arhetipal avlake a generat pentru întregul grai uman articulat noi şi noi cuvinte. Dar fiecare nou înţeles care rezulta prin metaforizare avea nevoie de un nou cuvânt cu o formă nouă care să individualizeze noul înţeles, iar aceste noi forme au fost realizate prin modificarea succesivă a formei cuvântului iniţial avlake urmând gramatica universală a limbilor, ale cărei reguli de principiu sunt ilustrate sub forma toponimelor de vecinătate înrudite lingvistic de pe teritoriul României, ca cele prezentate în seriile de mai sus. Aflat, atât la originea cuvintelor de uz comun, cât şi la originiea teonimelor, dar şi la originiea toponimelor, ca şi la originea etnonimelor lumii, cuvântul AVLAKE dobândeşte caracter de Ur-Wort, motiv pentru care etnonimul VALAH, ca varianta sa mai bine cunoscută, poate şi trebuie să fie numit cifru al logosului universal. Atot-cuprinzătoarea referire la logosul universal se justifică şi prin aceea că etnonimul Valah, care este unul şi acelaşi cu varianatele sale Volsc sau Pelsg adică Pelasg se află înscris la mare cinste în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de unde şi titlul pe deplin justificat de Axis Mundi atribuit de toate civilizaţiile lumii spaţiului carpato-danubiano-pontic şi mai ales Ardealului.

    Pentru lingvişti ca şi pentru nelingvişti, cuvântul este metaforă, ca atare s-a născut ca metaforă şi nici nu se putea naşte altfel decât ca metaforă. Chiar şi primordiala onomatopee – adică a face ca … – este din punct de vedere stilistic tot o metaforă. Referitor la vechimea şi importanţa metaforei ca instrument al gândirii umane, Lucian Blaga a arătat că: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel mod de existenţă numite împreună om, şi se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua să ardă, … omul este animalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. Ştefan Avădanei, pe baza unei bibliografii exhaustive, a publicat cartea de mare importanţă intitulată La început a fost metafora, prin care consolidează ideea că metafora a apărut odată cu omul, chiar înaintea cuvântului. Recent inginerul Nicolae Florean Pinte, autorul cărţii Teoria speciilor informaţionale, a arătat că întreaga gândire umană, fie artistică, fie tehnică este de tip metaforic. Ca germene primordial de la care derivă în mod vizibil structura fundamentală a limbii matriciale, singura care poate justifica vizibila înrudire lingvistică, cuvântul AVLAKE pus în evidenţă de multimilenara vatră Ha-Vilah, astăzi România, mai confirmă pe lângă anticiparea lui Cassirer şi pe cea a misticului Abulafia, dar şi anticiparea formulată de contemporanul nostru Noam Chomsky. Prin utilizarea maşinilor electronice de calcul, Chomski a mai pus în evidenţă faptul că pe lângă problemele de lexic şi de gramatică urmărite în explicarea originii graiului uman articulat mai trebuie avut în vedere şi un sistem de cunoştinţe organizat într-un model al lumii. Or, primul model care se cerea testat era modelul râului propus cu 2500 de ani în urmă de Heraclit, dar n-a reuşi valorificarea lui întrucât n-a cunoscut nici omnipotentul cuvânt AVLAKE şi nici gramatica universală a limbilor pe care le-a creat şi le-a păstrat vii până astăzi vatra valahică a lumii.

    Aşadar, fiindcă păstrăm arhetipul graiului uman articulat, dar şi gramatica universală a limbilor sub forma toponimelor noastre de vecinătate deţinem, conform viziunii lui Umberto Eco, pârghiile ontologice pentru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin faptul că marile teonime ale lumii au aceeaşi origine cu toponimele noastre mai avem de îndeplinit un rol important şi în Mişcarea Ecumenică. Cu sau fără avizul celor rămaşi doar la dogma sterilizantă a lui Saussure, gestionăm vatra sacră a Tradiţiei Primordiale, ceea ce ne obligă să facem cunoscute descoperirile faptelor de limbă prezentate mai sus. Ele sunt edificatoare chiar şi pentru cei care din varii motive ne acuză, pe nedrept, de orgolii protocroniste. În cele de mai sus au fost prezentate probe reale care nu pot fi etichetate ca orgolii. Aici mai trebuie să reamintim că noutatea perspectivei la care ne conduce o descoperire nu se abordează votând în mod subiectiv pro sau contra, numai că până acum s-a ştiut altceva, ci obiectiv, punând în discuţie justeţea premizelor şi dezvoltarea logică prin care s-a ajuns la ineditul concluziilor. Dacă nimic nu poate fi contestat nici cu privire la premize şi nici la raţionamente, concluziile se acceptă fără rezerve ori cât de surprinzătoare ar părea la prima vedere.

    În cazul dezvoltării de faţă, considerăm incontestabilă marea vechime a toponimelor de pe valea Dunării ( de vârstă neolitică şi preneolitică – vezi Vladimir Georgiev) precum şi faptul că seriile toponimelor de vecinătate pun în evidenţă arhetipul AVLAKE. Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numai prin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul că prin metaforizarea conceptului de râu, denumit până astăzi de armâni AVLAKE, au apărut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generative eternizate prin toponimele româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilă este şi concluzia că originea graiului uman articulat s-a păstrat vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale continuă să se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea mai bogată şi mai precisă limbă a Europei, limba română. Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsesc noţiunile elementare de arheologie, de antropologie sau de geografia resurselor naturale, originea valahică a limbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cu atât mai mult cu cât această origine valahică satisface integral şi simultan toate anticipările privind originea graiului uman articulat. Fiindcă Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană (vezi conferinţa domniei sale apărută cu acelaşi titlu la Editura Pontica, Constanţa 1996), caută gramatica universală a graiului uman articulat pentru a desemna pe baze ontologice limba care să asigure unitatea spirituală a Europei, iar noi deţinem această gramatică universală mai ales sub forma toponimelor de vecinătate vizibil înrudite lingvistic cu densitatea maxmă în Ardeal, trebuie să înţelegem că a sosit timpul să ne punem în slujba Europei Unite. Odată cu misiunea pe care trebuie să ne-o asumăm pentru schimbarea la faţă a Europei poate că a sosit acel timp pentru Schimbarea la faţă a României

  17. marylena spune:

    Patriotism sau trădare?
    Ion Nălbitoru
    Miercuri, 29 Februarie 2012 19:52
    Ion Nălbitoru
    Miercuri, 29 Februarie 2012 19:52
    Unii, în mod eronat, văd în patriotism un act docil de supunere necondiţionată faţă de aleşii ţării. O parte din români sunt creduli în faţa oricărui pezevenghi care vine la conducerea statului şi/sau a guvernului. Oare românul are datoria „sacră” să îndure, ca animalul pus în jug, fără comentariu, fără ripostă, să execute orbeşte, directivele demagogilor ipocriţi, să sufere cu spirit „patriotic” şi „sacrificii”, pentru ca naţia română să dispară în câteva decenii? Totul este subordonat numai şi numai interesului pentru instaurarea supremaţiei unor corporaţii oculte multinaţionale, în slujba cărora s-au înregimentat profitorii fără scrupule autohtoni, aşa numita elită a celor îmbogăţiţi peste noapte prin fraude, jaf şi trădarea interesului naţional. Sunt „unii” care afirmă cu mâna pe inimă că sunt patrioţi şi îşi iubesc conducătorii indiferent cum sunt ei, buni sau răi! Să înţeleg că dânşii pun, mai presus de ţară şi cetăţeanul român, un grup politic care nu slujeşte naţiunea, care s-a cocoţat în fruntea statului doar pentru interese personale? Aceşti creduli confundă afacerile frauduloase ale politicienilor cu economia României. A fi cu adevărat patriot, înseamnă a-ţi iubi patria şi poporul, nu trădătorii de neam căţăraţi vremelnic la cârma ţării! Nu poţi fi fidel celor care încalcă cu bună ştiinţa Constituţia şi se joacă „de-a va-ţi ascunselea” cu legile şi ordonanţele de urgenţă. Nu poţi fi în acelaşi timp supus şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Nu poţi şi patriot şi trădător. Ni se astupă gura cu sloganuri stereotipe: „vechiul guvern”, „regimul de tristă amintire”, „moştenire odioasă”… Ce vă deranjează domnilor profitori de-l denigraţi pe fostul dictator? Că nu v-a lăsat mai mulţi bani în vistieria ţării ca să vă desfătaţi în huzur şi destrăbălare? Ce-aţi făcut cu miliardele lăsate moştenire de „odiosul” şi „regimul de tristă amintire”? Nu cumva acei bani se regăsesc în palatele voastre luxoase cu piscine şi maşini ultramoderne?

    Să fim chiar atât de laşi? Să-i iubim şi pe cei care ne-au trădat şi „vândut” Basarabia, nordul Bucovinei, Nordul Maramureşul, Cadrilaterul şi Banatul de peste Dunăre şi care s-au supus unor tratate mişele fără să opună o minimă rezistenţă? Prea-mărim un fost monarh, care a trădat ţara pentru două avioane şi pentru tinicheaua „Victoriei”, care a abdicat contra unei rente negociate cu Stalin şi cu guvernul pro-sovietic instalat cu forţa în România (pe care Ceauşescu a întrerupt-o în anii ’70), care l-a asasinat pe marele patriot Antonescu în urma unui proces criminal. Să le fim recunoscători celor care au acordat privilegii, nu drepturi ungurilor din ţară doar pentru a linge ciolanul guvernării? Să-i elogiem pe cei care, împreună cu reprezentanţii foştilor şi ai actualului şef de stat au „volatilizat” datoriile ţărilor care trebuiau să ne ramburseze miliarde de dolari rămase de pe timpul celui ucis mişeleşte în Sfânta Zi de Naşterea Domnului? El a dorit suveranitatea economică şi financiară a României, demnitate şi concurenţa F.M.I. şi B.M. prin crearea unei bănci cu dobânzi mici pentru lumea a treia. Fiindcă intenţiona să înfiinţeze o Bancă Africană, Gaddafi al Libiei a avut aceeaşi soartă ca Ceauşescu. Să-i stimăm pe cei care au făcut contracte frauduloase, pe cei care ne vând aurul, pădurile, gazele şi ne-au distrus ţara? Asta înseamnă PATRIOTISM? Să nu ne jucăm de-a „Baba oarba” sau de-a Baba Cloanţa şi patriotismul! Toţi cei care au distrus economia românească după zăpăceala din decembrie 1989, trebuie să plătească după faptele comise. De ce n-au luat exemplul Chinei? Acest stat comunist a trecut treptat la economia de piaţă fără să distrugă realizările economiei comuniste, din contră, au dat drumul la export cu tot ce aveau; rezultatul: China este astăzi protagonistul economico-financiar al lumii. Chinezii deţin supremaţia! Fără agresiunea belicoasă, specifică americanilor au acaparat planeta! Aşa trebuia să procedeze şi „băieţii deştepţi” din România încă de la început. Să nu fi distrus sistemul de irigaţii, ci să-l fi finalizat. Noi, pe timpul „odiosului”, stăteam la masa negocierilor pentru preţul grâului. Eram grânarul Europei, iar acum am ajuns oaia neagră a continentului. Aveam păduri şi eram printre primii în lume la exportul mobilei de calitate. Avem aur, aveam fier vechi din care se puteau, se pot face oţeluri speciale, aveam specialişti care n-au avut loc în ţară din pricina unor criminali. În loc să creeze locuri de muncă în ţară, pentru creşterea economică şi ridicarea nivelului de trai al cetăţeanului, „aleşii neamului” sunt preocupaţi de afaceri necurate şi spălări de bani, iar românii lucrează în străinătate contribuind la salvarea economiei altor state. Avem un tineret inteligent care n-are unde să profeseze, fiindcă n-are loc de „nepotism”, începând de la miniştri, secretari de stat, prefecţi şi directori incapabili, puşi în fotolii confortabile doar pe considerente politice. Nimeni nu se întreabă de ce cei mai vestiţi hakeri din lume sunt din rândul românilor? Pentru că sunt inteligenţi! Inteligenţa lor trebuie folosită constructiv în interesul ţării. Statul nu-i susţine să-şi valorifice valenţele pe treptele superioare ale scării valorice. Nu are nevoie de asemenea tineri care să ne salveze neamul, ci de trădători, de vânzători de ţară.

    Să nu mai fluturăm steagul capitalismului, demolator, imperialist. Se condamnă comunismul pentru atrocităţile sale, dar se ascund crimele capitaliste! Aţi uitat de colonialism, neocolonialism, imperialism, agresiunile sângeroase asupra unor state, vinovate doar că subsolul lor deţinea şi deţine importante resurse naturale sau constituie puncte strategice în eventualitatea unor agresiuni armate? Oare cine a declanşat cele două conflagraţii mondiale? Unde se manifestă extremiştii în deplinătatea lor? Unde sunt clanurile mafiote, atacuri armate în plină stradă, camorezii? Toate acestea le întâlniţi într-o societate cuprinsă de crime, violuri, jafuri, unde siguranţa zilei şi a vieţii fiecăruia depinde de hazard. Unde te poţi trezi la un semafor, în parc, la restaurant, bancă, cec sau la uşa casei cu pistolul la tâmplă. Iată aspectele „avantajoase” ale societăţii capitaliste! De ce astfel de fapte nu sunt recunoscute? De ce nu este informat poporul pe ce cărare întortocheată ne-am rătăcit, cu buna ştiinţă a aleşilor care intenţionat creează anarhie ca să nu poată fi traşi la răspundere. Cui aparţin dezastrele celor mai înfricoşătoare bombe nucleare? Comunismului sau capitalismului? Fiecare este cu C.V. său, care mai de care mai stufos! Cele două societăţi sunt parcă la concurenţă pentru distrugerea fiinţei umane. Probabil în conjunctura actuală, evenimentele sunt mult mai complexe, urmărindu-se decimarea populaţiilor defavorizate ale planetei, prin înfometare şi/sau otrăvire lentă cu alimente cancerigene ca urmare a E-urilor foarte periculoase, a substanţelor injectate în fructe, legume, mezeluri, precum şi a „îmbolnăvirii” recoltelor cu erbicide, insecticide… Există o întreagă industrie mondială de produs bani, pe de o parte, şi de distrugere în masă, pe de altă parte. Probabil au făcut vreun contract avantajos cu doamna Moarte! Oare ce comision or fi primit? Războiul modern nu se mai face cu arma în mână, ci economic, financiar şi, surprinzător, virtual. America face un joc dublu, livrează arme unor state prin intermediul altora, iar pe de altă parte le testează pe cele moderne împotriva aceloraşi state, pentru a nu bloca producţia de armament, căci astfel ar falimenta!
    În întreaga lume sistemul capitalist este în prăbuşire şi face, treptat, loc altei orânduiri. Faptele concrete o dovedesc. Odată cu prăbuşirea tratatului de la Varşovia blocul N.A.T.O. şi-a cam făcut de cap. Dar pentru a exista un echilibru apare alianţa asiatică… Destrămarea imperiului sovietic a atras după sine întemeierea Uniunii Europene, chiar dacă bazele acesteia fuseseră puse de decenii. Se presupune că este tot mâna americanilor, dar este firesc să existe o nouă federaţie pentru ca jandarmul lumii să aibă ori un partener, ori un rival. Dar spre nenorocirea lui, în ultimele două decenii, supremaţia i-a fost furată de China! După dispariţia societăţii comuniste, iminent va dispare şi cea capitalistă, fiindcă nu mai are rivală, nu mai are cu cine concura, este depăşită şi astfel va apare o nouă eră. Probabil prezicerile prorocilor la asta se referă. Apocalipsa sau sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, nu dispariţia omului de pe planetă, ci un nou început al omenirii, o renaştere a cenuşii stelare din care suntem plămădiţi.

    Sub egida intereselor naţionale, aleşii din ultimii 22 de ani şi-au urmărit, de fapt, interesul personal, producând unul dintre cele mai mari dezastre economice, ecologice, teritoriale şi financiare din istoria României. De după aşa zisa revoluţie, unii au vândut subsolul, alţii solul ţării, iar actualii, viitorul urmaşilor noştri prin îndatorări catastrofale la băncile mondiale, bineînţeles în interesul propriilor afaceri prin licitaţii frauduloase şi cu sprijinul politicienilor. Unii din ei şi-au însuşit chiar şi rambursarea datoriilor ţărilor străine faţă de statul român. Aşa se manifestă „patriotul” modern, în faţă populist, în spate trădător! Se vorbeşte de sacrificii, dar acestea se repercutează doar pe spatele cetăţeanului, aducându-se grave prejudicii ţării, suveranităţii şi independenţei teritoriale (sunt destule terenuri vândute străinilor, iar altele urmează), economice, financiare şi chiar politice, inclusiv degradarea fiinţei umane prin neajunsuri şi sărăcie. Trădătorii neamului, ca să nu piardă puterea, ne conduc spre pierderea identităţii naţionale, aliindu-se cu o formaţiune etnică neconstituţional considerată ca partid politic, ce se erijează în reprezentantă a etniei maghiare şi prezentă în toate guvernările postdecembriste. Migraţia unora, de la un partid la altul, în funcţie de accederea la putere pentru a-şi ţine mascate delapidările din avuţia naţională, constituie un act de patriotism? Iată, cine hotărăşte destinele naţiunii române! Dar noi, românii, unde ne-am aflat în această perioadă de dezastru al României? Am luat viză de flotant pe alte meleaguri şi acum dictează alţii în propria noastră ţară. Am ajuns slugile preaplecate ale jandarmilor lumii şi ale cămătarilor planetari. În disputa pentru supremaţie şi controlul total, pe Terra, se produce un genocid general al populaţiei, dar nimic şi nimeni nu-i mai presus de DUMNEZEU!

    Pseudo patriotismul pe care ni l-au fluturat, de două decenii, „aleşii” în campaniile electorale, se pare că a început să trezească la realitate poporul român. Trebuie schimbat totul şi pornit pe drumul democraţiei, cu alte echipe formate din oameni inteligenţi, sănătoşi psihic, cu caracter puternic, patrioţi, cu experienţă economico-financiară, dar şi cu viziuni futurologice clare, eventual asistaţi de specialişti, de sociologi, psihologi, ideologi corecţi, care să raporteze transformările sociale mondiale la cadrul specific „plaiului mioritic”, la datinile, tradiţiile şi obiceiurile acestei naţiuni, să le adapteze la spiritul identităţii şi demnităţii românului ca făptură umană creată de Divinitate

  18. marylena spune:

    Moştenirea „Odiosului” şi Epoca de tinichea a mileniului III
    Ion Nălbitoru
    Duminică, 30 Octombrie 2011 21:25
    Acest text s-ar putea să nu fie pe placul multora, dar este părerea mea. Chiar dacă, deseori, am dezagreat perioada comunistă, pentru măsurile ei de austeritate şi cu ororile puşcăriilor, pe atunci românii aveau un ideal. În aspiraţiile lor nu figura falsa democraţie din zilele noastre. (Ion Nălbitoru)

    În societatea democrat-contemporană, înaintea fiecărui scrutin ni se oferă lozinci cu expresii şi forme frumos modelate care încântă privirile şi auzul cetăţeanului de rând, dar al căror mesaj concurează, non valoric, în ipocrizie, demagogie şi populism, mai ceva ca în renumita „epoca de aur” a „odiosului” din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. În urma acelui promiţător „să trăiţi bine!”, dar nu se ştie unde şi când, „aleşii” sunt instalaâi pe scaunele împărătşti ale unei ţări cândva înfloritoare, frumoasă şi bogată. Trezindu-se la realitatea înconjurătoare, dau din colţ în colţ că nu-şi pot îndeplini promisiunile din campania electorală. Şi aceasta nu că n-ar exista posibilităţi de redresare şi ieşire din criză, dar nu are cine s-o facă! De fapt nu există interesul ca apele tulburi ale falsei democraţii să se limpezească, fiindcă foarte mulţi ar plăti scump jaful şi dezastrul în care au aruncat cu ştiinţă România. În plus, revenirea la normalitate, în litera legii, ar îngreuna rotunjirea veniturilor noilor ciocoi. Pe scena politică românească se joacă, mereu în „premieră”, un permanent şi de proastă calitate spectacol, cu aceeaşi piesă de teatru desuetă şi absurdă. După fiecare circ electoral reîncepe haosul şi anarhia specifică postdecembristă. Pentru ca şi mai multă ceaţă să plutească în creierul cetăţeanului român şi să-l deruteze complet, se reiau aceleaşi show-ri cu „analize” politice comentate de diverşi manipulatori ai mediului politic şi din mass-media aservită, bineînţeles tot în favoarea profitului „baronului” din spatele afacerii e se exprimă prin presă, radiou, televiziune sunt manipulări şi induceri în eroare a poporului prin minciună, impertinenţă, surogate politice şi economice utopice şi anacronice.

    Afirmaţii stereotipe de genul „guvernul trecut”, „greaua moştenire” se regăsesc de fiecare dată ca un spot publicitar de proastă factură. Care moştenire? Din câte îmi aduc bine aminte după asasinarea „dictatorului” România a rămas fără datorii externe, ba chiar ceva în plus la vistieria ţării. Se dă în permanenţă vina pe perioada totalitarismului comunist, dar care la urma urmei a însemnat unitate, demnitate, stat naţional, independenţă, suveranitate teritorială şi financiară. „Odiosul” a dovedit demnitate indiferent cu cine s-a întâlnit în vizitele oficiale, fie preşedintele Americii, regina Angliei sau „Ţarul” sovietic. Conducătorii postdecembrişti ai României au fost şi sunt sunt slugi prea-plecate şi servile ale Occidentului. Ei, pseudo-patrioţi, s-au comportat ca nişte marionete maneliste şi au acceptat pierderea suveranităţii financiar-economice, ca şi cea de stat. Guvernanţii, sub oblăduirea „tătucului” cu viziuni neodictatoriale, dau vina pe trecut, aruncă „pisica neagră” în curtea „regimului de tristă amintire” până vor ajunge la concluzia fantasmagorică: vinovaţi sunt Adam şi Eva!, pentru ca în final, culpabil de situaţia omenirii va fi numit Creatorul pentru nesăbuinţa de a fi „inventat” „universul” numit „OM”! Cum amintim de trecut, de Nicolae Ceauşescu, suntem imediat catalogaţi, în special de balerinii politici, ca nostalgici comunişti.

    Privind retrospectiv, cu obiectivitate, căci vrând nevrând adevărata istorie va ieşi la iveală. Evenimentele petrecute în evoluţia omenirii nu se pot şterge cu buretele, deci „epoca de aur” face parte din existenţa poporului român şi va rămâne în istorie. Ceea ce a înfăptuit Ceauşescu în 24 de ani de domnie, fie şi totalitară, au reuşit să anihileze până la zero cei ce i-au urmat în aproape aceeaşi perioadă de timp. El şi-a manifestat cu demnitate patriotismul şi a demonstrat întregii omeniri neservilismul faţă de marile puteri ale planetei. Făcând un inventar al epocii sale, chiar dacă a fost cu sacrificii, evoluţia şi progresul au dat roade. În ciuda forţelor ostile şi a piedicilor puse de aceştia a reuşit să plătească datoriile externe ale României dând astfel o palmă autoritară obrazului băncilor-cămătar. Sistemul bancar capitalisto-american şi-a manifestat nemulţumirea faţă de atitudinea dictatorului român şi s-a răzbunat. Nu rambursarea creditului îi interesa, ci agonia statelor cu datorii, prelungirea achitării acesteia ca izvor nesecat de venituri, doar prin plata dobânzilor. Pentru ai diminua sau chiar şterge din merite se ascunde cu bună ştiinţă, intenţia de a credita statele din lumea a treia cu dobânzi mult mai mici decât cele oferite de „coloşii” bancari occidentali, concurenţă ce nu le convenea.

    Să reamintim „uitucilor” doar câteva din marile realizări ale acelei „societăţi multilateral dezvoltate”. Chiar dacă ţelurile dictatorului păreau uneori utopice, să recunoaştem cinstit că la noi nu a fost chiar adevăratul comunism totalitar, ci mai mult o societate socialistă cu tentă spre comunism. Pe teritoriul românesc nu s-a impus nici comunismul rusesc şi nici cel chinezesc, ceea ce este o mare diferenţă. Cei ce l-au ţinut la curent cu informaţii despre false realizări au fost acoliţii de atunci, bogătaşii de acum. Ei i-au lins picioarele propunându-i fel de fel de parade până l-au îndobitocit transformându-l în paranoic. Numai astfel „elita” de atunci a societăţii putea manevra fonduri în interese proprii, iar când plinul risca să dea peste pahar, au făcut vânt „şefului” în prăpastie. Făcând o paralelă între epoca ceauşistă şi pseudodemocraţia de după lovitura de stat din ’89, prima a fost în folosul naţiunii, a doua în interesul unei clici politice şi a manevranţilor din spatele ei. După aşa zisa revoluţie au năvălit din afară fel de fel de pretinse „somităţi” cu idei care mai de care mai dăunătoare. Ţara era bogată şi se putea jefui din plin. Mulţi şi-au dorit însuşirea a zeci şi sute de hectare de teren agricol, vroiau întreprinderile statului unde muncitorii să-şi ofere forţa de muncă pe salarii de mizerie, doreau aurul verde al munţilor. Până la urmă ce s-a dorit s-a realizat: distrugerea industriei, agriculturii, subminarea economiei, înstrăinarea bogăţiilor solului şi subsolului, dezumanizarea societăţii româneşti şi în mod special prin degradarea fiinţei umane. Autorii acestor crime comise împotriva poporului român s-au dovedit a fi genocidiştii postdecembrişti. În „Epoca de aur” a fost alfabetizată populaţia, astăzi se realizează reversul monedei – analfabetizarea acesteia. În epoca Ceauşescu s-a dezvoltat industria uşoară şi industria grea prin înfiinţarea de fabrici şi uzine pentru utilaje şi maşini, pentru autoturisme, avioane, vapoare, flota românească devenind printre cele mai renumite din lume, s-a pus accent pe agricultură realizându-se un amplu sistem de irigaţii, Câmpia Română devenind Grânarul Europei, s-au construit locuinţe pentru populaţia ţării, şcoli, spitale, s-au modernizat oraşele, s-au construit baraje şi hidrocentrale, diguri, regularizări de râuri, s-a amplificat procesul de electrificare al localităţilor, al căilor ferate, s-au modernizat reţele de drumuri, a fost construit Transfăgărăşanul, autostrada Bucureşti-Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, mai mult de două treimi canalul de irigaţii pentru devierea Siretului în Câmpia Bărăganului, demararea lucrărilor la canalul navigabil Bucureşti-Dunăre, în intenţia de a face capitala ţării port, s-a construit metroul în Bucureşti ca o necesitate stringentă a metropolei, monumentala Casa Poporului a doua contrucţie administrativă din lume după Pentagonul american, s-a dezvoltat sistemul turistic prin extinderea complexului de staţiuni de tratament şi odihnă atât în zonele montane precum şi salba de staţiuni de pe litoral. S-a implicat în reconstrucţia României după dezastrele produse de inundaţiile din 1970 şi 1975, precum şi a cataclismului devastator din 1977.

    Cetăţeanul român avea asigurat un servici, iar pensionarul o pensie decentă. Cu toate criticile, afirmaţiile şi dezinformările actuale despre acel regim numit „lagărul comunist”, în realitate nu murea nimeni de foame, întuneric sau frig. În schimb, astăzi, după peste 20 de ani de vâltoare şi nebuloasă s-a ajuns ca în capitalismul imperialist-financiar şi al falsei democraţii să moară copii, bătrâni, tineri în locuinţe care se prăbuşesc peste ei, sau care locuiesc în corturi, canale, gropi de gunoi. Există numeroase cazuri de suicid a celor ajunşi la nivelul subzistenţei în deznădejdea, depresia psihică şi disperata grijă pentru ziua de mâine. Cei care nu au mai suportat suferinţele şi subnutriţia propriilor copii, au făcut greva foamei sau şi-au dat foc sub privirile sfidătoare şi zâmbetul sarcastic al autorităţilor postdecembriste. În politica externă, Ceauşescu şi-a impus punctul de vedere cu demnitate şi nu cu servilism, România fiind singura ţară din cadrul Tratatului de la Varşovia care s-a opus vehement invaziei Uniunii Sovietice în Cehoslovacia. De ce nu recunosc politicienii că, în afară de U.R.S.S., România a fost singura ţară din blocul răsăritean care întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, că a fost vizitată de doi preşedinţi americani, Nixon şi Ford? Că regina Angliei l-a decorat, că a întreprins numeroase vizite nu numai în ţările din lumea a treia şi cele comuniste dar şi în cele occidentale? Că a obţinut clauza celei mai favorizate naţiuni? Numeroase produse româneşti erau vestite peste hotare iar la mobilă eram pe primul loc în lume. Ceauşescu a făcut împrumuturi pentru a creea o industrie şi o agricultură pe care astăzi nu le mai avem. Românii sunt astăzi mult mai îndatoraţi decât „dictatorul”. Ei s-au împrumutat pentru ei, rambursarea datoriei externe căzând pacoste pe spinarea cetăţeanului de rând şi a tineretului de mâine. Pentru reconstrucţia ţării şi plata datoriilor s-au impus şi măsuri de austeritate, reducerea consumului de energie electrică şi carburanţi, refolosire, retehnologizare, raţionalizarea alimentelor, s-a suferit mult, dar nu s-a murit decât de moarte naturală nu prin inaniţie cum se întâmplă azi. Într-adevăr, unele din libertăţile omului erau îngrădite, dar cetăţeanului i s-a recunoscut dreptul la muncă, învăţătură, la o remuneraţie adecvată, protecţie socială, asistenţă medicală, alocaţie pentru copii şi pensie pentru un trai decent.

    În anii pretinsei democraţii şi ai libertăţii de exprimare se practică slugărnicia faţă de străini, promovarea homosexualităţii şi prostituţiei, se comit în lanţ crime, violuri, jafuri, cămătărie, se fac judecăţi strâmbe după legi confuze, aplicate după bunul plac al magistraţilor. Societatea ante-decembristă se baza pe relaţii umane, acum pe cele de tip mafiot, pe corupţie politică şi jaf. Singurele „performanţe” postdecembriste au fost şi sunt: jefuirea patrimoniului naţional într-un timp record, desconsiderarea şi degradarea fizică şi morală a fiinţei umane, şomajul, distrugerea economiei naţionale şi ridicarea a la „abracadabrantă” a cartierelor rezidenţiale luxoase cu vile şi piscine ale „baronilor” apăruţi peste noapte. În perioada socialistă au crescut salariile, pensiile, alocaţiile, protecţia şi siguranţa omului pe stradă şi au scăzut taxele şi impozitele. Astăzi micii afacerişti sunt nevoiţi să plătească taxe de protecţie camorezilor, este încurajată cămătăria, au loc conflicte stradale între clanurile mafiote, au dost diminuate salariile, pensiile, ajutoarele sociale crescţnd în schimb taxele şi impozitele. Iată o paralelă elocventă între democraţia actuală aciuată în România şi greaua moştenire a „odiosului” din „Epoca de aur”! Unul a creeat, ceilalţi au devastat! Ne întrebăm retoric, unde-i moştenirea odiosului? Răspunsul vine de la sine: în vilele, palatele şi afacerile de tip mafiot ale celor ce constituie fundamentul societăţii româneşti postdecembriste, marionetele politice de la Cotroceni, Palatul Victoria şi Palatul Parlamentului.

    Istoria se repetă. Ion Antonescu, patriot naţional pentru reîntregirea teritorială a ţării, a fost trădat de regele Mihai, pentru care a primit decoraţii şi cadouri acordate de Stalin. El a fost cel care în urma arestării mareşalului a refuzat graţierea acestuia şi un tribunal mascaradă l-a condamnat la moarte. Regele a capitulat ţara printr-un armistiţiu necondiţionat în faţa bolşeviştilor. Documentele istorice sunt o vie mărturie. Aceeaşi mascaradă s-a petrecut şi în 1989 când soţii Ceauşescu au fost împuşcaţi în urma acuzaţiilor nefondate de genocid şi de deţinerea de conturi în băncile din străinătate. Acuzaţiile n-au fost probate nici până în zilele noastre fiindcă acele conturi nu au existat. Ne place sau nu să credem, suntem ca oaia rătăcită de turmă care nimereşte în gura lupului crezând că-i staul. Sistemul capitalist este deja perimat, zbătându-se cu disperare să se menţină pe linia de plutire. O altă orânduire îi va lua locul. Sistemele cămătăreşti-bancare care domină lumea se vor prăbuşi, fiind sunt intrate în putrefacţie. Însuşi istoria existenţei umane a demonstrat că se nasc imperii, ajung la apogeu, apoi inevitabil şi ireversibil se prăbuşesc. Este incontestabil, sistemul comunist dăduse greş şi, „ajutat”, se prăbuşea în întreaga lume. În locul unei treceri lente şi chibzuite la economia de piaţă, la educarea românului spre o nouă mentalitate, spre o privatizare modernă şi eficientă, s-a produs un haos care a distrus realizările din epoca Ceauşescu, împingând ţara înapoi cu mulţi ani. Copierea celei mai urâte şi mai josnice faţete a capitalismului, jaf, tâlhărie, corupţie politică, mafie, a condus la decăderea României în ochii Occidentului şi degradarea fiinţei umane româneşti. Singura soluţie pentru redresarea naţională este alungarea de la putere a clicilor ce se perindă de 22 de ani la cârma şi destinele ţării, tragerea la răspundere şi pedepsirea celor vinovaţi, în spiritul adevăratei legi, implicarea personalităţilor capabile pentru salvarea României de la ruină şi faliment şi restabilirea unui nou climat cu adevărat democratic propice mileniului trei

  19. marylena spune:

    Porcul şi cartoful
    Marin Traşcă
    Miercuri, 02 Noiembrie 2011 22:13
    În urmă cu aproape douăzeci şi doi de ani, după marea hărmălaie din decembrie, priveam cum creşte şi se coace grâul semănat în acea toamnă de pomină, când Europa o lua razna şi spunea „Ajunge!” comunismului! La umbra lozincilor anticomuniste, strigate de înşişi cei de ieri, de azi şi de mâine, amintind că totdeauna hoţul strigă „prindeţi hoţul!”, s-a dat iama în fostele C.A.P.-uri, Ias-uri, furând tot ce se putea. Pământul l-au fărâmiţat, l-au lăsat baltă, l-au înregistrat în asociaţii ca apoi sa-l lase pradă bălăriilor, făcându-ne să regretăm parcă vizitele de lucru prin lanurile de porumb din Scorniceşti. Nu sunt un nostalgic, aşa cum nu am fost nici membru de partid, însă ştiu de la mama că pământul rabdă ce rabdă, apoi se răzbună.
    Cum pământul nostru are ceva sfânt, nu a suferit să ne vadă ajunşi la sapă de lemn, aşa cum au ajuns alţii, deşii capetele tari de la cârma ţării au devenit pătrate rău de tot, aşa că a scos la iveală… cartoful. Cunoaşteţi, acea legumă care stă toată viaţa în pământ, apoi când iese, sare direct în oală. Chiar Guvernatorul B.N.R. se miră şi se bucură că preţul cartofului, mai degrabă producţia lui, a făcut să crească P.I.B.-ul şi a revigorat economia românească. Eu aş avea o părere: de ce să nu-i punem chapul pe-o monedă, să se „bucure” şi el de „aleasă preţuire”. Ce, gâştele care au salvat Capitoliul nu se bucură de recunoştiinţă? Şi cum de la cartof, la godacul cu coada sfredel nu este decât un lat de troc, ei bine, uite că la binele României îşi aduce contribuţia – era să zic „aportul”, cum prea mult se vorbeşte pe la televiziunile noastre – şi Ghiţă. Intreprinzătorii adevăraţi, care ştiu cum să facă bani, au ghicit momentul şi au dezvoltat afacerea care s-a dovedit a fi „găina cu ouăle de aur” a economiei româneşti. Asta ca să nu mai plângem după Nokia, de oare ce ne-am făcut un obicei al dracului de prosa în a socoti banii altora, nu ceea ce ar trebui să facem noi, adică guvernul! Oricum, şi în Spania cartofii sunt ieftini, la fel ca şi carnea de porc, diferenţa este că acolo mai ai şi cu ce-i cumpăra, faţă de situaţia de acasă, când a ajuns deja soarele în dreptul burţii şi încălzeşte mămăliga. Doamne feri să nu explodeze, sau… Doamne dă!?

  20. marylena spune:

    Noi iertăm dar nu uităm
    Mircea Vâlcu-Mehedinţi
    Miercuri, 21 Septembrie 2011 22:41
    Am declarat şi vom continua să declarăm că nu suntem împotriva nimănui, ci suntem pur şi simplu, daco-români. Cei care simţim româneşte nu putem sta deoparte când se diversiunea continuă. Suntem acuzaţi de naţionalism-extremist. Se confundă, în mod voit şi premeditat, naţionalismul cu extremismul. Chiar şi actualul preşedinte al ţării declară că nu este naţionalist, că este împotriva naţionalismului. De unde se trage concluzia că el nu-şi iubeşte ţara, nu iubeşte naţiunea română, aşa, cum, de exemplu francezii, germanii, ungurii, khazar-evreii, polonezii, americanii, şi toate naţiunile, sunt, prin fapte, naţionalişti. În mod voit sau din ignoranţa înţelegerii sensului cuvântului „naţionalist”, a făcut această declaraţie, la o întâlnire cu secuii. Dezideratul naţionalism=extremism face parte dintr-o voinţă criminală, aceea de a ni se falsifica, în ultimă instanţă, originea, vechimea, autohtonia, vatra etnogenezei. Unii dintre aşa-zişii „istorici”, sau chiar unii conducători de comunităţi etnice din ţara noastră, propagă şi induc în conştiinţa unei anumite categorii de populaţie (cetăţeni români de altă etnie) că nu suntem europeni – când, de fapt, suntem naţiunea-matcă din care au roit populaţiile europene -, că suntem neam de slugi -, când istoria noastră este nobilă, de patru ori imperială prin Troia, Alexandru cel Mare, Burebista şi Roma, că nu am avut limbă scrisă – şi se trece sub tăcere că limba şi scrierea noastră provin din limba pelasgo-dacă, dezvoltată de latini şi devenită limba ştiinţifică a întregii lumi. Astăzi, tot ce-i românesc este socotit că nu mai este bun şi trebuie îndepărtat, radiat. Încă din şcoală, în rândul copiilor şi a tineretului se induce în conştiinţă o cultură străină, falsă, copiată slugarnic din a altor state. În România actuală, servilismul a ajuns la rang de virtute. Ne închinăm în faţa străinilor, cărora le dăm totul, fără să cerem nimic în schimb. Tinerii noştri mor pe meleaguri străine pentru apărarea sau cucerirea de către americani (de exemplu) a bogăţiilor altor ţări, cu care România nu are nimic de împărţit. Dăm totul, (carne de tun, tehnică de luptă, muniţie, echipament, solde, crearea de baze militare străine pe teritoriul nostru etc.) fără să ni se dea nimic, pentru aceste sacrificii enorme. Şi toate se fac datorită corupţiei şi servilismului celor de la putere, lipsiţi de o minimă demnitate.

    Elevilor, prin manualele execrabile din licee, nu li se arată adevărul istoric. Nu li se spune nimic despre trecutul înaintaşilor noştri, mai ales al celor din Ardeal, un trecut plin de durere, sacrificiu şi amărăciune. Şi aceasta, datorită politicii tendenţioase care ne-a infestat ţara. O parte a tineretului nostru este dezrădăcinat, amăgit şi debusolat, demoralizat şi cu premeditate îndepărtat de valorile familiei, ale naţiunii, pentru a deveni apatic, fără nici un crez şi a pleca din ţară, pentru a face loc intruşilor. Este deosebit de dureros să constatăm degradarea continuă a sănătăţii, a învăţământului, a cercetării ştiinţifice, a tradiţiilor, a simţirii şi demnităţii de a fi român. De aceea se impune să luptăm din toate puterile noastre, cu dârzenie şi neînduplecare împotriva oricărei deznaţionalizări a culturii şi civilizaţiei dacoromâneşti şi mai cu seamă a apatiei care îi cuprinde pe tot mai mulţi români. Să luptăm împotriva indiferenţei, a zicalei „Asta e!” Noi, românii, cei care mai suntem credincioşi idealurilor strămoşilor noştri, îi chemăm la unitate pe toţi conaţionalii noştri, de orice orientare politică şi religioasă, dincolo de învrăjbirile de orice fel – amplificate subtil din interior de neprieteni -, îi chemăm la unitate bazată pe maximă luciditate etnică, în spiritul deplin european. A fi în Europa nu înseamnă a-ţi denigra naţionalitatea! Cel mai grav pericol, de maximă actualitate, care planează asupra întregii dacoromânităţi este – aşa cum am arătat mai sus – antiromânismul. Acesta se manifestă, în prezent, prin reluarea unui vechi proiect anti-dacoromânesc, acela prin care se urmăreşte deposedarea noastră de dreptul de proprietate asupra teritoriului naţional. De asemenea nimicirea noastră ca neam este şi atacul consecvent la sănătatea publică, la educaţia naţională, la suveranitatea naţională asupra resurselor naturale şi umane, la statul naţional român, unic, unitar, suveran şi independent al cărui teritoriu este inalienabil şi indivizibil (să combatem dorinţa partidului ungurimii de a socoti România o confederaţie, precum Elveţia). S-au lansat lozincile antiromâneşti: că România este o ţară frumoasă, însă este păcat că-i locuită de români şi nu de alţii (ca de exemplu unguri sau kazaroevrei), şi că românii sunt hoţii şi ţiganii Europei. Chiar pe această temă se fac manipulări şi aranjamente privitoare la infractorii români din Italia şi din alte state (ca şi cum numai infractorii români – care sunt în majoritate ţigani -, ar fi singurii care tâlhăresc, pe acele meleaguri), abătând, astfel, atenţia, din vizorul opiniei publice, asupra mulţimii de infractori indigeni ai acelor ţări. Se procedează ca şi când aborigenii statului respectiv nu ar exista, ci numai românii (aşa cum am scris mai sus, în marea lor majoritate, ţigani) sunt singurii hoţi sau criminali de pe meleagurile lor! Şi aceasta este o expresie a antiromânismului la nivel european.

    Acuzaţiile neîntemeiate de holocaust în România împotriva kazaro-evreilor, îndatorarea forţată, privatizarea frauduloasă (există corupţie fără corupători şi corupţi, astfel că procuratura şi D.N.A. cercetează, dar justiţia eliberează), vinderea pe nimic a tot ce a fost şi este mai bun în economia naţională, urmată de distrugerea întreprinderilor sau de falimentarea lor, jefuirea avuţiei naţionale de către străini şi obligarea noastră la plata unei sume de miliarde dolari, toate acestea fac parte dintr-un complot pus la cale de o mână de aventurieri, lacomi, care îşi fac naţiunea de ruşine. Lucrarea de faţă – adevărata istorie a Ardealului -, impune conducerii statului unguresc să recunoască oficial holocaustul din Ardeal şi să ceară scuze românilor pentru acest fapt, în numele poporului ungar, aşa cum şeful actual al statului român a cerut scuze pentru holocaustul împotriva kazaro-evreilor, care, însă, – după cum am dovedit eu în volumele ce le-am publicat – nu a fost holocaust. Prin recunoaşterea holocaustului din Ardeal, dorim doar o satisfacţie morală, demnă.

    Naţiunea română este paşnică, nu doreşte nici un fel de răzbunare, iartă, dar umanitatea trebuie să ştie ce avem de iertat!

    Noi, românii, suntem cu o religie care vine de la Zamolse, recunoscută şi de creştinismul iudaic, o religie care ne îndeamnă să iertăm. Noi nu cunoaştem răzbunarea, pentru că aşa ne este firea. Noi iertăm, dar nu uităm! Ne este interzis să uităm! Ar fi o blasfemie! România nu a săvârşit vreun genocid, ci împotriva doco-românităţii s-a consumat, de milenii, metodic, un genocid. Un adevărat daco-românocid a atins paroxismul în perioada regimului Pauker (1945-1953), fiind nevoiţi să ne apărăm fiinţa, neamul, drepturile şi libertăţile noastre strămoşeşti organizându-ne rezistenţa noastră armată în munţi. Şi nici o putere străină, aşa-zisă democratică, occidentală, nu ne-a ajutat. Am fost lăsaţi în părăsire (poate intenţionat, la ordinul unei caracatiţe mondiale). Pentru aceasta nu admitem verdicte date cu probe falsificate, aduse de un grup incompetent şi neîndreptăţit să judece o naţiune întreagă şi istoria ei. Trebuie mai întâi să ne învăţăm istoria noastră, aşa cum a fost. Bună sau rea, este istoria noastră şi trebuie s-o recunoaştem, aşa cum este ea. Istoria trebuie să fie adevărată, să spunem lucrurilor pe nume, fără a ţine seama de naţionalitate, concepţie politică, socială sau religioasă. Nu zămislită. Trebuie să arătăm lumii adevărul istoric. Acesta este demnitatea noastră!

    Din documentele existente în arhivele de istorie ale ţării noastre (unde sunt mii de dosare) se poate trage o singură concluzie asupra teritoriului despre care se tratează în prezentul articol: Cu multă tenacitate, cu un naţionalism acerb şi o cultură şovină deşănţată, permanentă, agresivă, precum şi cu ajutorul unei propagande susţinută în străinătate, bazată pe falsuri istorice, cu o politică întotdeauna duplicitară, Ungaria, în trecut, a reuşit să smulgă României Transilvania, şi, pe timpul cât a subjugat-o, a dus o activitate susţinută, zi de zi, pentru nimicirea unei părţi deosebit de mari a populaţiei autohtone, româneşti, prin metode de un sadism ce nu putea fi conceput decât de minţi anormale. Un adevărat etnocid. Etnocidul dus de unguri împotriva românilor, – în perioada cât Transilvania de Nord le-a fost sub stăpânire, ca număr de victime asasinate, deznaţionalizate, maltratate în închisorile lor, cu averile însuşite de statul ungurilor, cu bisericile confiscate sau dărâmate, cu închiderea şcolilor româneşti, interzicerea vorbirii limbii române, cu expulzările din Transilvania ocupată etc. etc. – este inimaginabil. Despre acest etnocid (kazar-evreii îl denumesc holocaust, dar nefiind vorba de jertfele arse pe rug, – animale, nu oameni – eu i-aş spune etnocid, exercitat de către autorităţile ungureşti din acele timpuri, nimeni nu vorbeşte. Se pune întrebarea: Care este motivul că despre atrocităţile şi bestialităţile săvârşite, cei care ne-au guvernat de la 23 august 1944 încoace n-au scos o vorbă? Răspunsul este încastrat în coloana vertebrală antiromânească, susţinută, din păcate, de cozile de topor din România: „Se supără Europa” sau „Capul plecat, sabia nu-l taie”! Conducătorii noştri ne reneagă istoria! Nimic de zis, aceasta este demnitatea lor, dar nu demnitatea naţiunii române!. Având în vedere că toţi cetăţenii României, fără discriminare (etnică, religioasă, clasă socială, apartenenţă politică, sex etc), au aceleaşi drepturi politice, sociale, culturale, economice şi religioase – cu bună dreptate, raţional -, ne întrebăm: De ce conducerea Partidului ungurilor din România ne ponegreşte prin discursurile ţinute la diferitele congrese ale lor, în ţară sau străinătate? De ce ne insultă?

    După umila mea părere, partidul lor, care nu este nici partid, ci o uniune aşa-zisă democrată, culturală, încearcă să obţină drepturi privilegiate mai mari decât ale românilor, ducând „politica paşilor mărunţi”. Totuşi, aşa cum a zis şi Nicolae Iorga, admir silinţa lor. Ei tatonează, încearcă să-şi facă un stat mai mare, dar guvernanţii noştri, de ce le satisfac această politică tendenţioasă, pe seama României şi a românilor? Atâta timp când în ţara noastră domnesc legi echivoce sau chiar dacă ar fi legi bune, ele nu se aplică, acest ruşinos obicei (de a te preface că nimic nu se întâmplă) este nedemn unei comunităţi civilizate europene. Singura soluţie de a lupta împotriva tendinţelor acestei Uniuni ar fi aceea de a nu se mai admite partide etnice sau religioase – aşa cum, de exemplu, se practică în SUA, Franţa şi alte ţări democrate -, ci numai partide formate pe criterii sociale şi economice. Totuşi, românul, chiar în această situaţie anacronică se poate redeştepta, acum, în ceasul al doisprezecelea. Este stringent necesar ca Românii, uniţi (în cuget şi simţiri), să dea la o parte mâzga ce pare că îi va înăbuşi. Nu cu agresivitate, ci paşnic Să nu mai fim dezbinaţi, ci trebuie să creştem în noi speranţa că România va renaşte prin adevăr, dreptate, muncă şi credinţă. Şi aceasta, pentru că în România mai există şi oameni cinstiţi, capabili să curme răul, care a devenit, în momentul de faţă, o mentalitate…
    Să punem bază, totuşi, pe înţelepciunea oamenilor simpli. De aceea zic: „Dă Doamne mintea românului de pe urmă”. Sau cum ne învaţă şi imnul nostru naţional, cântat de multă vreme, pe care însă până astăzi nu l-am pus în practică: „Deşteaptă-te române!” Nu mai dormi! Te-au călcat hoţii! Trezeşte-te!

    Situaţia Românilor din Transilvania de Nord

    Memorandum înmânat de Domnul Vice Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, la Marele Cartier General al Führerului, în ziua de 22 Septembrie 1942

    „Populaţia românească din Transilvania de Nord, care a ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, a trăit şi trăieşte una din cele mai grele şi dureroase încercări ale existenţei sale. Pentru a ilustra violenţa extremă a regimului maghiar, instalat în teritoriul cedat şi cruzimile săvârşite împotriva populaţiei româneşti, nevinovate şi paşnice, redau câteva cazuri din sutele de omoruri, miile de arestări şi maltratări, zeci şi zecilor de mii de expulzări peste graniţă, în România, precum şi dislocarea forţată a românilor – din Transilvania de Nord ocupată spre marginea cealaltă, în Ungaria Veche, şi aducerea ungrilor de acolo în locul lor (pentru a se mări densitatea ungurimii în Ardeal,unguri care mai sunt şi astăzi încă acolo, tot pentru acelaşi motiv).-, confiscarea averilor, licenţierea din serviciu a funcţionarilor români, interzicerea vorbirii limbii române pe stradă şi în localuri publice şi particulare, desfiinţarea şcolilor româneşti şi a bisericilor ortodoxe şi greco-catolice etc. etc. – n.n./.”

    Asasinatele în masă

    Judeţul Sălaj
    Comuna Ip
    În noaptea de 13-14 Septembrie 1940, echipe de soldaţi unguri conduşi de „Nemzetor” („Străjeri ai Nemului”) au deslănţuit un măcel nemaipomenit asupra populaţiei româneşti. Au fost ucişi, cu o sălbătecie fără pereche 156 de români, bărbaţi, femei şi copii mici, iar casele lor jefuite. Echipe de soldaţi intrau din casă în casă, chemau pe români afară şi după ce-i aliniau, îi împuşcau. Au reuşit să scape cu viaţă numai acei care leşinând de groază erau socotiţi drept morţi. A doua zi după măcel, victimele au fost adunate şi îngropate într’o groapă comună, fără preot. Înainte de a fi înmormântaţi, cei ucişi au fost batjocoriţi de unguri, care au desbrăcat femeile râzând cu hohot de ele. Odată cu împuşcarea românilor, echipe de soldaţi şi civili au jefuit casele celor executaţi. S’au furat bani, efecte, valori şi chiar vite. Cu acest prilej s’au furat numai din biserici 90.000 lei. Măcelul din Ip a îngrozit pe toţi românii din teritoriul cedat, iar ungurii se felicitau între ei pentru această ispravă.”

    Comuna Trăsnea. În ziua de 9 Septembrie 1940, trupele maghiare, îndată după intrarea lor în comună, au deschis focuri de mitraliere şi arme, tunuri şi grenate asupra populaţiei româneşti. Ordinul de tragere a fost dat de ofiţerii unguri. Soldaţii au intrat în locuinţele oamenilor, dând foc caselor şi împuşcând pe toţi care se găseau în case. Deslănţuirea aceasta de ură împotriva unei populaţii paşnice s’a soldat cu un rezultat de 87 de ucideri, dintre care 30 de femei şi mai mulţi copii mici. Preotul satului, Costea Traian, a fost omorât în casa parohială. Ca să justifice pornirea lor barbară, soldaţii unguri au târât o fată de evreu, cu numele de Bercovici Soşi, în biserica românească unde au împuşcat-o, apoi au fotografiat-o, pentru ca să aibă dovezi împotriva preotului român, spunând că evreica este fata preotului, care a tras din turnul bisericii cu mitraliera asupra soldaţilor unguri. Setea lor de sânge a ajuns aşa de departe, încât au strâns şi pe acei puţini oameni care au rămas neomorâţi şi scoţându-i din case i-au pus pe două rânduri pentru a fi împuşcaţi.”
    „Aceştia au putut scăpa dela moartea sigură numai în urma intervenţiei unui ofiţer din Comisia germano-italiană care i-a întrebat din al cui ordin vor să comită aceste nelegiuiri, la care soldaţii unguri au răspuns din ordinul D-lui Lt. Colonel. Cu acest prilej au fost mistuite complect de foc 47 gospodării româneşti. Ca dovadă că focul a fost pus de soldaţii unguri, reese din procesul-verbal încheiat la 18 Decembrie 1940 la societatea „Prima Ardeleană din Cluj (Ersti Siebenburgische Allgemeine Assekuranz A.G.) în care se stabileşte că incendiul a fost provocat din ordinul Comandamentului Militar Ungur „Laut allg Versicherungsbedingungen Art.2 nachdem der Brand auf Befel des Militarkommandos entstanden ist der Schadenersatz abzuweisen”, şi se refuză despăgubirea cerută, pe acest motiv. La plecarea din comună, soldaţii maghiari au legat de un tun pe locuitorul Gavrilă Andreiaş şi Ana Dănilă, târându-i după ei până în comuna Hida, Jud. Cluj, unde i-au împuşcat.”

    Ciumârna
    În 9 Sept.1940, armata maghiară a executat fără nici un motiv pe ţărani români, incendiindu-le apoi gospodăriile: /se redă numele a 9 bărbaţi şi 2 femei – n.n./.”

    Cerişa
    În 16 Septembrie 1940, armata maghiară a executat pe ţăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean şi 7 membri ai familiei Moticiac”.

    Cosniciul de Sus
    La 18 Septembrie 1940, unităţi din armata maghiară au masacrat, fără nici un motiv, 16 ţărani români (15 bărbaţi şi o femeie) care au fost îngropaţi într’o groapă comună, fără preot. ”

    Camăr
    În 15 Septembrie 1940, echipe militare maghiare au ucis 4 ţărani români.”

    Judeţul Cluj.
    Mureşenii de Câmpie. În seara zilei de 23 Septembrie 1940, echipe din armata maghiară au strâns în casa preotului şi apoi au măcelărit pe următorii: Preot Andrei Bujor şi soţia sa, născută Lucreţia Mureşan, copiii lor: Lucia Bujor, licenţiată în Litere, Marioara Bujor, studentă în anul II al Facultăţii de ştiinţe, Victor Bujor, elev în cl. A 8-a de liceu, pe soţia învăţătorului Gh. Petra, pe fiica şi pe mama acesteia (Rodica Petra de 4 ani şi Ana Miron), pe cantorul Ion Curzău şi soţia acestuia, pe servitoarea preotului Bujor, Janos. Victimele au fost aruncate într’o groapă comună. Exhumaţi după 3 zile s’a văzut că Marioarei Bujor i-a fost zdrobită ţeasta, iar pieptul lui Victor Bujor străpuns cu baioneta şi hainele tuturor sfârtecate. După omor casa a fost jefuită.”

    În ziua de 11 Septembrie 1940 au fost omorâţi gardienii Ion Chiorean şi Gherasim Moldovan. Românul Vasile Tosa a fost lovit în cap cu o sticlă şi schingiut groaznic; în urma rănilor primite a murit în Clinica din Cluj la 14 Septembrie 1940.”

    Judeţul Bihor.
    Almaşul Mare
    În ziua de 8 Septembrie 1940 o echipă de militari unguri au ucis 13 români.”
    Oradea
    În ziua de 12 Septembrie 1940 au fost împuşcaţi de soldaţii unguri 2 ţărani români lângă linia ferată la marginea oraşului. Cadavrele lor au fost văzute de 2 soldaţi români din Regt. 60 Inf.”
    Diosig
    În ziua de 4 Septembrie 1940, armata maghiară năvălind în comună, care urma să fie cedată abia la 8 Septembrie, potrivit sentinţei arbitrare dela Viena, a deschis foc asupra grănicerilor români şi a ucis / se redau nominal cinci grăniceri – n.n./, iar pe Lt. Lazăr Dumitru l-au rănit grav. Transportat la Debrexzen, pe teritoriul Vechei Ungarii, acesta a murit în spital. Autorităţile maghiare l-au înmormântat în grabă, fără a încunoştiinţa Legaţia română din Budapesta. ”

    Omoruri individuale.

    Judeţul Cluj.
    Huedin
    La 10 Septembrie 1940 a fost omorât cu o ferocitate ce întrece orice închipuire preotul ortodox Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofiţer ungur, în timp ce se ducea la o înmormântare, protopopul Munteanu a fost schingiuit timp de 4 ore: bătut cu pumnii şi cu ciomegele până a căzut la pământ, i s’a smuls părul şi barba cu carne cu tot, i-au fost răsucite şi frânte oasele şi ciopârţit tot corpul. Unul din asasini, Budai Janos Gyepu i-a înfipt de mai multe ori un baston în gură, până i-a eşit prin ceafă. Dar ceeace este mai grav, e faptul că Guvernul ungar timp de un an, nu a luat nici o măsură pentru pedepsirea vinovaţilor. Abia apoi s’a dispus judecarea procesului asasinilor. Sentinţa s’a dat la Tribunalul Cluj la 29 Septembrie 1941, cu No.4329 din 1941. Şase dintre acuzaţi de omucidere au fost condamnaţi la pedeapsa ridicolă de 2 luni închisoare corecţională, dar şi această pedeapsă a fost suspendată, astfel că în fond n’a fost nimeni pedepsit. Modul în care au fost desbătute asasinatele de la Huedin constituie o adevărată apologie a crimei, iar pentru asasini acte de glorie.”

    Cluj
    La 3 Septembrie 1940, ungurul Geister Josif a împuşcat cu un foc de revolver pe elevul român Alexandru Maier. În noaptea de 14 spre 15 Septembrie funcţionarul vamal român Ioan Almălan a fost ridicat de un soldat ungur şi ucis cu focuri de armă în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta şi zdrobit cu bocancii. Alexandru Balea, soldat desconcentrat a fost aruncat din tren şi călcat de roţi. Muncitorul român Alexandru Raţiu a fost bătut în mod îngrozitor şi în urma rănilor primite a încetat din viaţă. În noaptea de 21 spre 22 Iunie 1942 a fost împuşcat de grănicerii unguri românul Lungi din Valea Drăganului în apropierea comunei Vişag-Tranis.”

    Aghireş
    La 8 Septembrie 1940 a fost arestat Gheorghe Boc, apoi dus la şcoală şi schingiut până la moarte de soldaţii unguri. După câteva zile cadavrul îngropat sumar, lângă hotarul comunei a fost descoperit; purta urmele unor mutilări groaznice.”
    Coasta
    Ioan Beldian /…/ a fost arestat /…/ şi bătut îngrozitor /…/ apoi escortat într’o pădure apropiată unde a fost împuşcat. Cadavrul lui ciuruit de gloanţe şi spintecat de baionetă n’a fost înhumat. /…/. /În continuare sunt redate numeroase cazuri de omor (memoriul conţine 90 file), după ce victimele au fost mai întâi schingiuite. De exemplu: În localităţile Copardea; judeţul Bihor – Salonta, Sânion -; Judeţul Someş – Sărăţel, Bata, Mălin -; Judeţul Sălaj – Stâna, Căpteni, Halmajd -, Judeţul Satu Mare – Petreşti, Agrişteu -, Judeţul Ciuc – Ditră; Bicazul Ardelean -; Judeţul Năsăud – Monor, Ilva Mare -, au fost ucişi numeroşi români, fără nici o vină, iar unii, ucişi împreună cu soţiile şi copii lor – n.n./.”

    Schingiuiri colective

    Judeţul Cluj.
    Baciu
    În noaptea de 12 Octombrie 1940, o bandă de unguri a intrat în casa fruntaşului P.V., l-au bătut groaznic pe el, pe nevasta sa, pe un băiat şi o fetiţă a lor, ciopârţindu-le mâinile.”

    Bediciu
    În ziua de 20 Decembrie 1940, 12 grăniceri unguri au bătut cu pumnii şi patul armei pe I.G. şi S.G. până au căzut la pământ. Apoi au fost descălţaţi şi bătuţi cu biciul pe talpă până le-a ţâşnit sângele, în timp ce le demonstra, că „dreptatea românilor a murit”.
    Aghireş
    S.G. /…/, B.G. /…/ au fost bătuţi amândoi la tălpi, bătuţi cu patul puştei, apoi ameninţaţi mereu cu moartea; S.G. a fost dus la şcoală, înfăşurat în cearceafuri şi bătut din nou până dimineaţa. /Judeţul Satu-Mare, localitatea Odărău – alte victime – n.n./. /…/.”

    Judeţul Trei Scaune.
    Belin
    În noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, au fost ridicaţi dela casele lor şi adunaţi într’un şopron mai mulţi români: bărbaţi, femei şi copii. Aici soldaţii şi civilii unguri i-au bătut cu ciomegele. Din şopron victimele au fost târâte şi aruncate într’o magazie, unde a început o altă serie de torturi. Astfel, lui S.I. i-au jupuit pielea de pe spate, lui P.A. i-au rupt o mână şi i-au spart capul, lui M.E. i-au zdrobit braţele, iar pe P.M.E. l-au ciopârţit cu cuţitele.”

    Judeţul Mureş
    Tirimiş. La 14 Septembrie 1940, un grup de 40 de români au fost schingiuiţi cu o sălbătecie şi o cruzime mare de soldaţii unguri şi o bandă de civili unguri. Unora li s’au înfipt spini în palmă, alţii au fost oribil mutilaţi.”

    Schingiuiri individuale.

    Judeţul Cluj
    În seara zilei de 15 Sept.1940, preotul Pompei Onofrei, a fost ridicat din casă în bătăi crunte, urcat în turnul Catedralei greco-catolice, pentru a arăta soldaţilor bombele şi mitralierele care ar fi fost ascunse acolo. Strangulat cu o curea şi scăpat ca prin minune tocmai când era să-şi piardă cunoştinţa, Preotul a fost spânzurat apoi cu o sârmă în timp ce ofiţerul înjura pe preoţii români şi pe Episcop. Sârma s’a rupt, preotul îmbrâncit de soldaţi, bătut cu palmele şi cu patul puştii, a fost coborât în pivniţă, tot după arme. /…/. Cu revolverul la tâmplă a fost scos în stradă şi în huiduielile mulţimii a fost dus la poliţie. Expulzat în ziua de 4 Octombrie şi ajuns cu convoiul deportaţilor în gara Lokoshaza, acolo a fost bătut încă o dată îngrozitor de jandarmul care îl escorta.”

    Someşeni
    În ziua de 11 Septembrie 1940, un grup de poliţişti români ce se îndreptau spre Someşeni, au fost întorşi din drum de armată, duşi în curtea închisorii Tribunalului unde au fost maltrataţi. Unul din ei, Vasile Naş, a fost înjunghiat, lui Gavrilă i-au spart capul şi i-au înfipt baioneta în spate, iar alţi trei au fost duşi în nesimţire la spital.”
    „Până şi în trăsura salvării s’au urcat câţiva unguri furioşi continuând a maltrata nenorociţii gardieni.”

    Floreşti
    În primele zile ale ocupaţiei ungureşti, ţăranul N.F. /…/ a fost dus la Primărie, bătut la tălpi şi la vârful degetelor. Alt ţăran care s’a întors din România, C.N., ca să-şi ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie de fier rămânând desfigurat. A doua zi, dus din nou la postul de jandarmi, i s’au smuls unghiile dela mâini şi dela picioare, apoi a fost închis în temniţa Tribunalului din Cluj.”

    Huedin
    În ziua intrării armatei maghiare în Huedin şi a asasinării Protopopului Munteanu, mulţimea ungurească a atacat locuinţa judecătorului Eugen Moga. Din acest atac cu pietre, judecătorul s’a ales cu capul spart, iar soţia lui cu leziuni grave la faţă şi cu dinţii rupţi. /În judeţul Someş – localitatea Iliuşa -, în judeţul Bihor – Oradea, Suncuiuş, Cuzăpla -, în judeţul Satu Mare – Gelu, Doba -, bărbaţi în vârstă, tineri, funcţionari, ţărani şi muncitori au fost bestial maltrataţi: bătuţi până la desfigurare, cu capetele sparte, cu unghiile mâinilor smulse cu cleştele, torturaţi ore în şir; astfel, pensionarul L.T. a fost bătut înfiorător de caporalul Erdos Lajes, care după bătaie i-a dat dintr-o gamelă să mănânce materii imposibil de numit. L.T. refuzând, a fost trântit la pământ şi lovit cu bocancii şi cu cravaşa până la nesimţire; un alt român, nemaiputând să îndure schingiuirile, într-o pauză de bătaie, lăsat în celulă, s’a spânzurat; unei copile de 4 ani i-au turnat petrol în cap şi i-au dat foc; un sublocotenent şi civilul Szabo Jancsi, au forţat pe P.I., muncitor, să înghită un drapel românesc tăiat în fâşii, în timp ce era bătut groaznic … apoi un jandarm ungur a tras cu arma asupra lui împuşcându-l în picior; S.D., agricultor, a fost arestat de jandarmii unguri, legat de coada unui cal şi târât pe pământ până la capătul comunei, unde era o cruce. A fost răstignit şi bătut; şi multe, multe alte mârşăvii de care numai bestiile ungureşti au fost capabile – n.n./.”

    Bătăi

    „Bătăile cum se poate vedea de enumerarea noastră, s’au practicat pe o scară întinsă, încât ele au devenit un sistem. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităţilor, în închisori, Românii au fost bătuţi, individual şi în massă, pentru simplul fapt că erau Români şi uneori pentru că nu ştiau ungureşte. O pornire de furie oarbă pare a fi cuprins nu numai pe soldaţi, ci şi întreaga populaţie civilă maghiară. Formaţiuni teroriste s’au ivit în Ardeal încă înainte de sosirea armatei, ele au venit în număr şi mai mare deodată cu armata sau în urma ei. Acţiunea de instigare şi de denunţare pe care au desfăşurat-o din toamna trecută şi până astăzi şi-a dat cumplite roade generalizând martiriul înfiorător pe care l-au suferit şi îl suferă întreaga populaţie românească din teritoriul cedat. Sate întregi româneşti au fost nevoite să-şi ia lumea în cap de groaza bătăuşilor unguri şi nesancţionaţi de autorităţi.”
    „Sate întregi au dormit în câmp, prin lanuri de porumb şi prin păduri luni de zile, până la căderea zăpezii. Bătăile s’au deslănţuit în special în oraşe şi satele cu populaţiune mixtă. Adesea ele au fost practicate ca un mijloc de convertire a Românilor la una din religiile maghiare. Cele mai numeroase cazuri de bătăi s’au înregistrat în judeţele: Bihor, Cluj, Satu Mare, Someş, Ciuc şi Trei Scaune. Numai pe intervalul dela 1 Septembrie 1940 până la 15 Mai 1941 se cunosc 3.373 cazuri de bătăi violente. Din miile de cazuri de bătăi spicuim doar câteva: /se enumeră aceste cazuri – n.n./”.

    Arestări şi internări

    „Imediat după ocuparea teritoriului cedat, autorităţile militare şi poliţieneşti au început arestările, deţinerile şi internările în lagăre anume creiate. Pentru vinovăţii imaginare, pentru aşa zise infidelităţi împotriva Statului maghiar „comise în timpul ocupaţiei româneşti”, în sfârşit, din spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, Românii au fost arestaţi, închişi şi internaţi. Numărul celor deţinuţi se ridică până la 30 Octombrie 1941 la cifra de 13.339. Urgia arestărilor şi internărilor s’a îndreptat şi se îndreaptă în special împotriva preoţilor şi învăţătorilor dela sate şi a intelectualilor dela oraşe, cu scopul vădit de a lipsi populaţia românească de conducătorii ei fireşti. Închisorile Tribunalelor din Satu Mare, Carei, Târgu Mureş, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe, Cluj, Oradea, etc., au devenit neîncăpătoare.” „S-au înfiinţat lagăre speciale pentru românii ardeleni din teritoriul Ungariei, la Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekescsaba, Puspokladany, etc. Regimul din închisori şi lagăre a fost dela început de intolerabilă neomenie. Batjocurile şi bătăile erau şi sunt la ordinea zilei. Românii deţinuţi au fost literalmente înfometaţi sau li s’a dat în bătaie de joc hrană stricată şi au fost ţinuţi în afară de cele mai elementare condiţiuni de igienă. În foarte multe cazuri închisoarea sau lagărul era un mijloc de şantaj de a sili pe români să părăsească Ungaria. Într’adevăr, foarte mulţi deţinuţi şi internaţi au fost eliberaţi numai cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă „de bună voie” la cetăţenia maghiară şi pleacă în România. /…/.”

    Expulzări

    „Prin expulzările masive, practicate din primele zile ale instaurării regimului unguresc şi până astăzi, se urmăreşte, pe de o parte, schimbarea raportului demografic de până acum, în favoarea elementului maghiar /Îi atenţionez pe cei ce ne guvernează şi conduc astăzi România, (cu toate că dumnealor cunosc) că în anumite judeţe ale ţării se practică, în mod abscons, această metodă veche a iredentismului, de către ungurii cu funcţii de conducere din aceste judeţe, fără ca Preşedinţia sau Administraţia de stat centrală să ia vreo măsură – n.n./, pe de altă parte acapararea bunurilor celor expulzaţi fiindcă „nu prezintă încredere” /…/. Mulţi au fost expulzaţi pentru simplul fapt că „au sentimente româneşti”,

    Înfometarea populaţiei româneşti

    „Acest scop a fost atins în mare măsură prin următoarele mijloace: a) Prin rechiziţionarea în mod discriminatoriu a rezervelor de cereale numai dela români: b) prin refuzul autorităţilor de a distribui alimente românilor nevoiaşi /…/. S’au întâmplat chiar cazuri mortale provocate de foame, după cum au constatat chiar medicii maghiari.”

    Situaţia bisericilor româneşti din Transilvania de Nord
    „Statul maghiar a continuat prigoana sistematică împotriva slujitorilor bisericilor româneşti, în care vede supremul reazim al românismului transilvănean; el nu se sfieşte să afirme în faţa lumei, că Transilvania eliberată de sub dominaţia română este pământul libertăţei religioase. Adevărul este că în timp ce se anunţă la Budapesta astfel de principii, bisericile româneşti din Transilvania de Nord, în bună parte dărâmate, erau transformate în magazii de cereale; un mare număr de preoţi au fost schingiuiţi, maltrataţi, batjocoriţi sau chiar omorâţi, iar o altă parte deposedaţi de bunuri, smulşi din mijlocul cerdincioşilor şi aruncaţi peste graniţă. /Am dat câteva exemple mai înainte – n.n./. Mii de credincioşi români au fost forţaţi sub presiunea autorităţilor militare şi administrative să treacă la confesiuni maghiare. /…/. Peste 90 % din protopopii şi preoţii din eparhia Maramureşului au fost expulzaţi prin mijloace directe sau indirecte. /…/. Lovituri de moarte se pregăteşte bisericei ortodoxe, prin înfiinţarea episcopiei ortodoxe maghiare, iar celei unite, prin reînfiinţarea episcopiei de Hajdudorog.”

    Înainte de arbitraj, Biserica ortodoxă din Transilvania dispunea de 1 Mitropolit şi 3 Episcopi, 1427 parohii şi 1418 preoţi, 44 protopopiate, 3 academii teologice şi 24 profesori tutelari.”

    După arbitraj au mai rămas în Transilvania de Nord 1 singur episcop, 442 parohii cu 181 preoţi, 21 protopopiate, 1 Academie teologică la Cluj cu 2 profesori.”

    Situaţia Bisericii unite din Transilvania, cu 1 Mitropolit şi 4 episcopi.

    Înainte de arbitraj (Biserica unită din Transilvania dispunea de – n.n.) 1660 parohii cu 1630 preoţi, 75 protopopiate, 3 academii teologice cu 24 profesori.”

    După arbitraj au rămas în Transilvania de Nord 3 episcopi, 927 parohii şi 740 preoţi, 42 protopiate, 2 academii teologice cu 10 profesori.”
    Iată şi lista bisericilor dărâmate, devastate şi incendiate:

    Au fost dărâmate până la temelii următoarele biserici ortodoxe:
    Borsec – Judeţul Maramureş; Biborţeni, Hermanul Secuiesc, Vărghiş, Racoşul de Sus – Judeţul Odorhei; Capeni, Comalău – Judeţul Trei Scaune; Sălard – Judeţul Bihor;”

    Greco-catolice: Ocland, Crăciunel, Hereşti, Sânmartin – Judeţul Odorhei; Ditrău – Judeţul Ciuc; Pănet – Judeţul Mureş.”

    Au fost dărâmate în parte: Biserica ortodoxă din Boroşneul Mare – Judeţul Trei Scaune; Biserica gr.cat. din Moftinul Mare – Judeţul Sălaj.”

    Au fost devastate bisericile ortodoxe din Aita Medie, Belin, Bixad, Ozun, Sf.Gheorghe, Cenatul de Jos, Lisneu, Păcăuţi, Bicfalău, Sântion-Lunca – Jud. Trei Scaune.”

    Au fost avariate bisericile greco-catolice din Aldea – Jud. Odorhei; Mădăraş – Jud.Ciuc. A fost luată cu forţa de ungurii romano-catolici biserica ortodoxă din Chichiş – Jud. Trei Scaune. Au fost nivelate temeliile bisericei greco-catolice române, în construcţie, din Dej – Jud. Someş. Au fost prefăcute în magazii bisericile ortodoxe din: Miercurea Ciuc, Gheorghieni – Jud. Ciuc; Praid – Jud. Odorhei. A fost transformată în cazarmă Biserica greco-catolică din Bicaz-Centru – Jud. Ciuc. Au fost închise bisericile ortodoxe din: Binaria, Macea, Diosig, Col. Roşiori, Marghita, Episcopia Bihor (toate din Jud. Bihor); Capela ortodoxă din curtea spitalului judeţean din Oradea; Biserica greco-catolică din Cerftuioşeni – Jud. Bihor. Deasemenea au fost închise bisericile ortodoxe din cele mai multe parohii din eparhia Maramureşului /…/.”

    Şcoala

    „Prin politica şcolară inaugurată a doua zi după Arbitrajul dela Viena, noua stăpânire maghiară ţinteşte cu o lăcomie ce nu cunoaşte margini, la înjosirea până la desumanizare, la desfiinţarea naţională şi morală complectă a elementului românesc din teritoriul cedat. Nu vom înşira numele învăţătorilor români asasinaţi, schingiuiţi, bătuţi, închişi şi expulzaţi. Ne mulţumim doar să arătăm că sub stăpânirea teroarei, chiar în primul an de stăpânire maghiară din 4700 învăţători români câţi funcţionau înainte de 30 August 1940 la şcoalele primare din teritoriul cedat atribuit Ungariei, 3392, deci 84 % au fost nevoiţi să-şi părăsească căminele şi să se refugieze în România. Dar chiar dintre învăţătorii rămaşi /…/ n’au fost angajaţi decât foarte puţini în Statul maghiar, iar dintre cei angajaţi – cu titluri provizorii -, unii au fost concediaţi din posturi /transferaţi, ruinaţi şi demoralizaţi – n.n./”.

    Proprietatea urbană şi rurală

    „Preocuparea de căpetenie a Giuvernului din Budapesta a fost răsturnarea completă a situaţiunei materiale a românilor găsită în teritoriul cedat. Alături de biserică şi de şcoală şi de celelalte instituţii, regimul proprietăţii a fost atins din temelii, astfel că în Ardealul de Nord astăzi proprietăţile româneşti se surpă, mii şi mii de averi se prăpădesc, iar existenţa românilor este deaîntregul ameninţată. Îndată după instalarea stăpânirei maghiare au început să fie puse în vigoare ordonanţe şi decrete, al căror scop era spolierea românilor şi gonirea lor din teritoriul pe care Ungaria l-a dobândit prin sentinţa arbitrară dela Viena. Articolul V din textul sentinţei vorbeşte răspicat despre „egalitatea de tratament” pentru românii şi ungurii din teritoriul în discuţiune, dar şi acest articol ca şi toate principiile recunoscute de dreptul internaţional au fost călcate de Guvernul maghiar. Este de remarcat că în acelaş timp populaţia maghiară din România n’a suferit nici o stingherire în exerciţiul dreptului ei de proprietate, România a rămas consecventă cu principiile care stau la temelia reformei agrare: au fost împroprietăriţi 44.158 de unguri cu 139.096 ha. Ungurii rămaşi în România – 15.671 capi de familie cu 50.016 ha. nu au fost cu nimic atinşi în drepturile lor – iar coloniştii unguri 6.152 gospodării cu 60.061 jugăre, aproape toate în regiuni curat româneşti – se bucură de garanţia juridică a drepturilor lor şi au deplină libertate economică. Măsurile grave luate de Statul maghiar sunt următoarele:”

    Numirea de curator la proprietăţile rurale

    Prin ordonanţa No.9370/1940 publicată în Kozlony No.192 din 24 Decembrie 1940, s’au instituit la proprietăţile „părăsite” sau „insuficient îngrijite” lucrători autorizaţi de a arenda imobilele şi de a vinde inventarul viu sau mort. Această ordonanţă comparată cu ord. No.1690 din 1941 valabilă pentru restul Ungariei subliniază diferenţa de tratament între Ardealul cedat şi restul Statului maghiar. Potrivit dispoziţiunile acestei din urmă ordonanţe, curatorul este instituit după o prealabilă somaţie de a pune moşia în lucrare, iar numirea şi gestiunea curatorului este supusă dreptului de apel. În ord. No. 9570 din 1940 aceste garanţii în favoarea proprietarului nu există. Administratorii încredinţaţi de proprietarii români au fost înlăturaţi, iar o dispoziţie administrativă confidenţială prevede să fie recunoscuţi doar acei de origină etnică maghiară. Dacă se ţine seama de expulzarea sistematică a Românilor atunci toţi refugiaţii sunt în situaţia de a vedea curatori numiţi pentru imobilele lor.”

    Înlăturarea administratorilor români şi numirea de curatori unguri pe proprietăţile urbane

    Ordonanţa din 22 Oct. 1940 a Comandamentului militar din Cluj obligă pe administratorii imobilelor străinilor din Cluj (adică a celor plecaţi din oraş) să se prezinte pentru revizuirea împuterniciţilor, pierzându-şi drepturile în caz de neprezentare. /…/. Această stare de fapt a fost consacrată prin ord. No. 8230/940 privitoare la revizuirea contractelor de închiriere şi la rechiziţionarea locuinţelor, publicată în Bud. Koz. No. 263 din 19 Noembrie 1940, care prevede dreptul autorităţilor administrative de a fixa chiriile şi a numi curatori la imobilele părăsite. /…/. În majoritatea cazurilor autorităţile maghiare au procedat la expulzarea în massă a românilor fără a îngădui ca expulzaţii să poată lua vreo dispoziţiune în privinţa avutului lor. /…/. Consecinţa practică a acestora a fost că curatorii nu au recunoscut contractele de închiriere, încheind altele noui cu chirii derizorii; dacă se mai adaugă şi impozitele sporite se învederează în chip luminos că s’a urmărit şi realizat pauperizarea şi distrugerea elementului românesc. /…/”.

    Anularea retroactivă şi revizuirea achiziţiilor imobiliare făcute de români

    Ord. No. 1440/41, publicată în Bud. Koz. No. 45 din 23 Februarie 1941, prevede nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare datei de 15 Martie 1939, prin care s’au dobândit drepturi reale asupra imobilelor aparţinând unei insituţii publice româneşti, toate aceste drepturi se vor înscrie pe numele Statului maghiar. /…/. De vreme ce sub pretextul „presiunei directe sau indirecte a autorităţilor româneşti” sau al „disproporţiunei între preţul de cumpărare şi valoarea reală (actuală!), orice dobândire românească poate fi atacată, se deschide calea arbitrajului, iar temerile pe care le-a creiat această ordonanţă în momentul apariţiei au fost pe deplin justificate. Mii de proprietari români au fost ruinaţi prin sentinţe care nesocotesc elementare principii de drept. /…/.

    Dispoziţii pentru complectarea ordonanţei 1440/941

    Pentru a-şi putea avea toate efectele ei ruinătoare, această ordonanţă a fost complectată printr’o serie de dispoziţiuni printre care cităm următoarele: ordonanţa No. 181.800/941 a Ministerului de Justiţie, publicată în Bud. Koz. No. 62 din 5 Martie 1941 declară între altele nule înstrăinările de loturi de împroprietărire din 15 Martie 1939, chiar dacă erau făcute cu respectarea condiţiilor legale de atunci în vigoare. Ordonanţa No. 21.000/1941 a Ministerului de justiţie, publicată în aceeaşi foaie prevede că dacă la predarea unei moşteniri nu se obţine autorizaţia cerută de ord. No.1440/941, bunul trece asupra altui moştenitor cetăţean maghiar sau se vinde prin licitaţie publică. În acest fel se poate ajunge la o lichidare forţată a averei rurale a optantului, refugiatului sau expulzatului român. Ordonanţa No. 29.000/941 a ministerului de Justiţie publicată în aceiaşi foaie No. 69 din 25 Martie 1941, prescrie că pentru a se porni proces de anulare pe baza ord. No. 1440 din 1941 este necesară autorizaţia prealabilă a Ministerului de Agricultură. Ministerul va aprecia din punct de vedere al politicei maghiare. Această apreciere a fost îndreptată împotriva românilor /…/”.

    Atacarea reformei agrare, păşunile comunale au fost luate

    Un ordin al Ministerului Agriculturei către subprefecţii ardeleni preconizează revizuirea reformei agrare şi dispune ca particularii să nu facă schimburi sau cumpărături de imobile provenite din această reformă. /…/. În ce priveşte păşunile comunale, reforma agrară a fost atacată prin ord. No. 1890 din 1941, publicată în Bud. Koz. No. 84 din 13 Aprilie 1941 care a decretat revizuirea – la cererea comunelor şi instituţiilor expropriate sau neîmproprietărite, precum şi la cererea proprietarilor fără păşuni suficiente – a păşunilor comunale atribuite prin reforma agrară română/…/.”

    Deposedarea şi prigonirea coloniştilor români

    Autorităţile militare şi civile, prin acte de violenţă şi teroare au izgonit un mare număr de colonişti români dela vetrele lor. În România există un număr mare de colonişti unguri aşezaţi în regiuni pur româneşti, aşa cum reese din următorul tabel:
    Judeţul Gospodării Jugăre
    Turda 384 8.842
    Bihor 9 101

  21. marylena spune:

    Lucru’ dracu’ în casa popii (1)
    Nicolae Balaşa
    Marţi, 31 Mai 2011 22:26
    Circulă pe internet, încă liber cred eu (totuşi suficient de controlat), un articol preluat din revista Lumea nr 7/2010, aricol în care s-a retranscris discursul ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W.Wilson, în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, articol publicat, la vremea aceea, de Commori Sense. Desigur, vreau sau nu, textul mă ia de ochi, mă uimeşte, mă pune pe gânduri şi mai ales mă face să mă întreb, fără prea multă retorică, ce este istoria, ce ştim despre noi, ce ştim despre trecut (chiar dacă, el, trecutul, ar trebui să fie oglinda şi locul din care să-mi ţâşnească viitorul), ce este lumea şi mai ales încotro, acum când, aproape la vedere, mai marii lumii stabilesc soarta popoarelor, a omului, în genere, om ce contează (am mai spus-o), doar ca productivitate, societate de consumat (surogate modificate genetic, fără gust, fără… Ce mai contează, cap de lemn să ai, că, în rest, are grijă cine trebuie!), iar mai nou, gata să se sacrifice, pentru stăpânire(ri) naţionale sau transnaţionale. Despre binele comun, ce să mai vorbim?! De altfel, cine să mai zică ceva, câtă vreme aleşii popoarelor, radiografii multiplicate ale grupurilor de interese, sunt agăţaţi vremelnic la putere, un fel de ţevi (ca la cazanul de ţuică), pe care musai să curgă profitul. De unde? E, vedeţi şi singuri că doar cotizaţi clipă de clipă, ca şi mine, la raiul unora. În plus, nu degeaba zice românul când dă cu tărtăcuţa în pragul de sus: „mă nene, lucru’ dracu’ în casa popii!” Am rugămintea să percepeţi termenul „lucru” în sensul larg, chiar şi în cel al filosofiei continentale din perioada modernă . Necazul e că îşi masează locul şi merge mai departe ameţit de discursuri contextuale, bălmăjeli, în ultima vreme, la tot pasul. Lucru dracu manipularea, mai ales că specialişti, „câtă frunză, câtă iarbă!” Dar să revenimn şi să precizăm:
    – textul, pe care îl voi reda mai jos, este un fragment de la sfârşitul articolului;
    – Benjamin H. Freedman (născut în 1890) a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Acţionar al companiei Woodbury Soap, din New York City, un evreu de succes în lumea afacerilor, realizează, la vremea aceea, o avere evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. Din acest motiv, mărturiile sale par a fi extrem de valoroase, cîtă vreme provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti. Trebuie amintit şi faptul că Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane, şi orice afirmaţie a sa are cel puţin trimteri în lumi posibile greu, chiar foarte greu accesibile. Despre actualitatea discursului pe care îl redăm mai jos, despre actualitatea mesajului, a conotaţiilor sale nu este cazul să vă convingem. E suficient să-l parcurgeţi cu atenţie.
    – fragmentul este parte din textul ce se găseşte în revista precizată mai sus (Lumea nr 7/2010). De asemenea el se găseşte şi ca discurs (magistral) al lui Benjamin H. Freedman, pe internet;
    – reluarea acestei teme nu se vrea o critică, nici măcar un punct de vedere, ci doar o reinformare, o (re)conştientizare a celor spuse şi, eventual, un îndemn la meditaţie privind măcar cu un ochi în lumea noastră contemporană;
    – în măsura în care înţelepciunea mai reprezintă ceva, nu ar strica măcar un gram, în mintea oricui, şi mai ales acolo unde gândirea este, la unison, un fel de software prost gândit şi direcţionat doar spre un singur scop;
    – în măsura în care ar fi posibilă, nu ar strica o discuţie publică (fie şi numai în reţelele de socializare), despre cele deja sugerate, despre textul de mai jos şi, de ce nu, despre timpurile sub (sau în care?!), trăim. Dacă mai trăim!

    „Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam. Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania , Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea. În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme , in timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania . Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală. În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germânia (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.

    La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”. Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce S.U.A. în război, ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania , Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce S.U.A. în război. Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916. Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau in cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că S.U.A. erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul. Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania , luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenuncheată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.

    După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”. Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război,sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar ,,chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour, care nu era altceva decât decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce S.U.A. în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

    Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”. A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi. Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania , doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”. Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

    Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck , au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

  22. marylena spune:

    Lucru dracu’ în casa popii (2)
    Nicolae Balaşa
    Duminică, 05 Iunie 2011 22:28
    Câteva rapeluri istorice: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria , pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5 % din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra). Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat, inamicului nostru aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

    După o vreme, evreii lumii au organizat oconferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii”. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany . Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

    Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!” Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris , germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania . Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
    Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc.. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea. În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Aşa cum azi, în America , spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii. Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

    Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor. Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.”
    Benjamin H. Freedman

    Nu pot crede că textul v-a lăsat reci şi nu v-a făcut, măcar, să vă întrebaţi: „oare aşa să fie?”. Indiferent de răspuns, nu trebuie să urâm pe nimeni acum, după ani de zile, toate cele întâmplate, într-un moment în care rănile par încă a mai supura! În plus, sincer, nici nu-i putem pune pe toţi evreii în aceeaşi oală (în oricare naţie , în oricare popor, de pe faţa pământului, chiar şi la noi, vedem bine, oameni şi oameni!), însa nu trebuie nici să uităm şi că, în timpul lui Solomon, cetăţile care erau sub robia lui Israel, plăteau (că altfel, dădeau de dracu!), o taxa de 666 de galbeni. Şi dacă tot a venit vorba de cifra asta, 666, trebuie să amintesc spusele Părintelui Paisie Aghioritul: „Acum, ca să supună toată lumea, pun iărăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul lor slăvit. De aceea nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului – nu ştiau aceasta ce o spune Sfîntul Ioan în Apocalipsă – dar nu încetează să fie mamona. Evanghelia însă spune: «sau Hristos sau mamona. Nu puteţi sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona»” (Mt. 6.24). Dacă privim atenţi, dar foarte atenţi, şi la cuvintele rostite de căpeteniile lumii, dar şi la nuanţele acestor spuse, cu siguranţă vom abserva că toate ce ne sunt date să le trăim au un „oarecare” caracter „programat”. Chiar şi acum, la zile bune după discursul său, mă tot întreb: care este adevăratul mesaj şi cui s-a adresat Preşedintele Barakc Obama când a spus că omenirea ar trebui să se întoarcă la graniţele din ‚67, anul în care, în urma unui scurt război (doar de şase zile, între 5 şi 10 iunie) purtat între alianța arabă (Egipt, Iordania și Siria) şi Israel, ultimul stat precizat a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Când? De ce? Cu ce scop?! – întrebări care năucesc orice minte zdravănă. Încă nu pot părăsi textul fără a mai aminti măcar câte ceva:
    – tot Parintele Paisie Aghioritul spune: „Cine are pricepere să socotească numarul fiarei; căci este număr de om. Şi numarul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apocalipsa. 13.18).
    – pentru evrei numarul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus în diferite razboaie. „Impozitul anual era de 666 talanţi de aur” (3 Regi 10.14 si 2; Par. 9.13).
    – lupta hegemonică (s-ar părea strunită bine în mod obscur şi ocult), pentru conducere si stăpânire totală a Terrei se afla, dupa toate aparenţele, mult mai mult, în curtea Sionului. Nu trebuie uitaţi (nu de alta, dar orice ecuaţie are mai multe necunoscute!), nici radicaliştii islamici (ce-i drept, mai puţin diplomatici şi asta pentru că vin pe un filon religios ceva mai dur şi sunt, încă, neuniţi), care vin cu planul lor fundamentalist Califatic!
    – „Cel ce controlează hrana, controlează lumea” – a spus-o cândva David Rochefeller şi, uite, că are dreptate tocmai acum când ni se tot vântură înfometarea pe sub nas, deocamdată, la nivel de propagandă. …Şi nu numai! Preţul alimentelor mâine-poimâine poate deveni (dacă se va zice şi dacă se va face), tot aur!
    – „Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu. Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau consimţământ.” – fragment din discursul rostit în anii ’50, în faţa Senatului American (atunci, locul în care, ca şi la noi, Dumnezeu este invocat contextual, după interes), de către Paul Warburg, membru al Consi¬liului pentru Relaţii Externe.
    – câtă inspiraţie, revelaţie, ştiinţă (de carte şi multe altele), să fii avut când am scris „Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul; sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul. Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri. Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpen¬dicular pe axa vremurilor. Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul. În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele. Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde! Asta e! Una e să vrei şi alta e să…”? (Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin, Nicolae Balasa p. 139, Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2011)
    Vă întreb şi eu pe voi, câtă vreme bâjbâi în multe, şi închei (pentru a mai putea pune capul pe pernă), aproape zilnic, cu expresia românului, de o profunzime rară: „bă nene, lucru’ dracu’ în casa popii!”

  23. marylena spune:

    O lecţie sinceră de istorie şi un patriotic avertisment
    Prof. Dr. George Coandă
    Sâmbătă, 16 Iunie 2012 19:33
    Indubitabil, Alexandru Manafu-Târgovişte este, la acest moment, unul din cei mai importanţi istorici militari români. Şi-a câştigat această binemeritată postură prin excepţionalul său travaliu, în care şi-a asumat riscul de a rosti adevărul, de multe ori ascuns din interese ocult-conjuncturale, sau la comandă politică, şi din afara fruntariilor ţării şi din lăuntru, transmisă de puterile politice aflate într-un moment ori altul la cârma statului, repet, adevărul, pe seama istoriei militare a românilor – pe genul de armă – cu stringente şi persuadante conexiuni cu istoria în general. De astă dată, colonelul doctor Alexandru Manafu care, dintr-o irepresibilă iubire pentru oraşul său natal Târgovişte, şi întru cinstirea-i, i-a adăugat numele la numele său de familie, întâlnindu-se în acest gest cu un celebru concetăţean, academicianul medic Constantin Ionescu-Târgovişte s-a aplecat cu impresionantă luare aminte asupra istoriei unei arme străvechi, şi în lume, şi pe pământ românesc, şi care a făcut istorie: cavaleria. Astfel că i-a dăruit două volume întru neuitare.

    De la primul stat dac centralizat al lui Burebista – ca să luăm ca punct de referinţă acest moment excepţional din istoria noastră naţională, şi pe care, din păcate, astăzi, unii bolnavi de oportunism antiromânesc sulfuros îl contestă – şi până la cel de-al Doilea Război Mondial, (războiul pentru apărarea finţiei naţionale, cum îl denumeşte autorul, pentru prima dată de altfel, în istoriografia românească) Cavaleria a fost arma care cu jertfă şi devoţiune faţă de Patrie, „câmpurile de onoare”, şi-a aşternut în iureşul şarjelor semnătura pe cartea de istorie a românilor şi a contribuit la măreţia şi dăinuirea acestei istorii. Am citit această excepţională istorie, aş putea spune, pe nerăsuflate, atât din imboldul istoricului cât şi din cel al jurnalistului care sunt, nesăţioasa-mi curiozitate fiindu-mi satisfăcută cu preaplinul de informaţii capabil să schimbe unele concepte suferind de antrasaje… academice, developând, în ceea ce-l priveşte pe autor două ipostaze care-l onorează: patriotismul ardent, manifest exprimat, într-o vreme când spirite maştere ne toarnă în suflete otravă globalizatoare antiromânească şi respectul, de o profundă responsabilitate ştiinţifică, atunci când asemenea lui Nicolae Bălcescu, se osteneşte cu nobilă strădanie să descifreze „sfânta carte unde se află înscrisă istoria României”. Dar ceea ce m-a impresionat, dincolo de descrierea, cu minuţie, a evoluţiei şi rolului cavaleriei, a implicării sale în mersul istoriei la români, de emoţionanta portretizare a unor personalităţi militare de excepţie (Marin Manafu, Andrei Cristescu, Aurel Racoviţă, Nicolae Sebastian, Radu Ionescu-Galaţi, C.I. Bucur, Marin Badea Dragnea, Paul Popescu, Lorenz A. Alexandru, Ioan Rusu), este curajul şi demnitatea exprimate în cartea a doua „Moştenirea cavaleriei. Împliniri, speranţe şi deziluzii”, un curaj cu risc asumat datorită deconspirărilor – pentru mulţi dintre cei ce vor citi această carte spectaculară, senzaţională chiar – care, în aparenţă, n-au nici o legătură cu istoria cavaleriei, dar au cu istoria şi destinul, nu o dată crucificat al României. Aşa cum este cazul unui document incendiar vizând dezmembrarea Statului Naţional Unitar Român, amintind de celebra falie geopolitică a lui Huntigton şi care tranşează, ca la abator, patria românilor, pe criterii religioase, între catolicism şi ortodoxie, Transilvania fiind… arondată Ungariei. De altfel, România este – precizează documentat autorul – asasinată de două decenii încoace de trădătorii mancurtizaţi dintre români şi care sunt killeri la ordinul mogulilor mondializării, a celor care operaţionalizează strategia letală „New Age”. Şi astfel înţelegem avertismentul din final al autorului: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte. Nu mai este doar un imn, ci rugăciunea Învierii, pe care, în lipsa noastră, când suntem oleacă plecaţi din istorie, o doineşte râul şi ramul”.

    Alexandru Manafu-Târgovişte nu numai că, dintr-un visceral sentiment patriotic lansează acum când încă nu este prea târziu (sau poate este) un avertisment, un S.O.S. România, dar ne oferă, totodată, o lecţie sinceră de istorie naţională. Şi o face, şi ca pe o obligaţie, şi ca pe o datorie. Cu dăruire. Merită, deci, recunoştinţa noastră a fortiori.

    Notă: Dr. George Coandă, Professor Honorificus al Universităţii „Valahia”, Târgovişte este membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe din S.U.A

  24. marylena spune:

    Comentarii pe marginea modernităţii româneşti
    Prof. dr. Gică Manole
    Miercuri, 14 Martie 2012 20:12
    Tranziţia, ca timp istoric, vizează un hotar, depăşirea unor situaţii provizorii tulburi, edifică o stare de fapt căutată, premeditată. Modernizarea României, în ultimele două secole, a fost una relativă, fragmentară, imperfectă. De la fanarioţi încoace ne aflăm într-o perpetuă societate de tranziţie. Una din explicaţiile acestei nesfârşite stări de tranziţie poate consta în faptul că entitatea statală românească „modernă” a fost constituită pe un fundament greşit/eronat. Iar vinovatul nu este străinul, ci noi înşine. Adică cei care au constituit statul (începând cu Al. I. Cuza). Noi nu am creat o civilizaţie românească modernă, a noastră, ci am imitat-o, am preluat-o de la alţii (de la francezi, de exemplu). Iar cei care au făcut-o (tot de la Cuza încoace), au făcut-o prost. Statul român „modern”, din chiar momentul edificării sale, a fost unul parazitar, tratându-şi cetăţenii ca supuşi, agresându-i permanent. Rasismul social, la români, a fost o realitate: mai mult decât în Rusia ţarilor; comportamentul „elitei” noastre politice faţă de naţiune a fost unul dispreţuitor, vindicativ şi răzbunător, în situaţiile de grave tulburări sociale. Inegalitatea socială, la noi, a reprezentat o realitate îndelungată. Străinul, şi nu elita, a impus egalitatea tuturor românilor în faţa legii (vezi Convenţia de la Paris, 19 august 1858). Când Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al României, a emis o circulară prin care interzicea latifundiarilor să-i bată pe săteni, aceştia, de cum au primit ordinul respectiv, când li se năzărea, îi culcau pe ţărani la pământ (ordinul lui Kogălniceanu fiind prins după gât) şi ordonau bătaie, şi iar bătaie, strigând, între timp, către torţionar: „Păziţi porunca stăpânirii, măi! Să nu vă atingeţi de ea!” (de hârtie, adică…). Cazul de mai sus l-am găsit în „Amintirile” lui Radu Rosetti şi este mai mult decât grăitor. Aşa-zisa modernizare a României + hai să fim în ton cu I. L. Caragiale – de la 1848 încoace, a fost mai mult decât relativă, a fost începută şi amânată la nesfârşit, nearticulându-se într-un sistem instituţional care să fi avut drept scop ocrotirea şi prosperitatea românului, ci reversul. Statul român, în ultimele două secole, a tratat proprii cetăţeni nu ca pe cetăţeni, ci ca supuşi, ca pe o masă amorfă; deriva noastră istorică, pe acest teren, este o certitudine. Că am dreptate nici nu se pune problema. Gravele crize sociale traversate de societatea românească (1888, 1907, etc.), dovedesc justeţea punctului meu de vedere. România „modernă” a reglementat relaţiile de proprietate în favoarea unei oligarhii care, cu foarte puţine excepţii, n-a vrut cu nici un chip să renunţe la privilegii. Aşadar, în România „modernă” românul nu a fost tratat de stat ca şi cetăţean, cu respectul ce-l merita, din plin, ci ca supus bun de pus la muncă peste puteri, furat, minţit, bătut tocmai de statul pe care el îl ţinea pe umeri, îi asigura existenţa…

    În toată aşa-zisa perioadă modernă, calitatea de cetăţean a românului a fost mereu violată; libertatea lui, în ciuda Constituţiilor existente, a fost golită de conţinut, pocită, limitată, călcată în picioare. A trecut un secol de la disperata revoltă a ţăranului român (1907), o tragedie naţională autentică – dar despre ea nu se mai vorbeşte aproape deloc. Iar această tragedie a fost posibilă după cinci decenii de „modernizare” în care „elita” politică şi supervizorul ei, Carol I, au dat, din plin, măsura marilor „responsabilităţi” de care au fost animaţi. Cu cât ne îndepărtăm de un eveniment istoric major, noi, în loc sa-l aşezăm acolo unde-i locul, să-l evaluăm la dimensiunea exactă, ca semnificaţie, îl ignorăm, evitându-l, sau îl coborâm în derizoriu, atribuindu-i alte cauze decât cele reale, şi, evident, cu totul alte explicaţii/semnificaţii. În anii din urmă, Carol I (1866 – 1914) este perceput şi considerat drept artizanul unei autentice modernizări a statului român, această judecată, asupra primului rege al României, determinându-i pe unii (de ex: H. R. Patapievici) să-l aşeze pe un piedestal foarte, foarte înalt. În realitate, Carol I, cu excepţia unei sobrietăţi personale remarcabile, a fost un om mic, foarte mic. Iar calităţile pe care, astăzi, unii i le atribuie, au fost sau foarte mici (inexistente), sau tot atâtea defecte. Cu toate că putea fi mare, (deoarece avea putere reală), el a ales să fie mic, meschin, orgolios, riguros până la obsesie, nu în problemele reale/mari, ci în cele mici, de protocol, de faţadă. Tot se scrie/se spune admirativ cum a fost, el, Carol I, comandantul trupelor româno-ruse la Plevna (1877), omiţându-se/ignorându-se că n-a fost mare ispravă să se plimbe călare, la km buni departe de gloanţele turceşti, în jurul aceleiaşi Plevne încercuite. I se mai pune pe umeri, ca un act de cutezanţă, trecerea Dunării de către armata română, la 1877. O minciună! Dacă ar fi fost după voinţa lui Carol I armata noastră n-ar fi trecut Dunărea, ci am fi primit independenţa, cu dispreţul de rigoare, de la ruşi… Ion C. Brătianu l-a forţat, literalmente, l-a obligat, în ciuda voinţei sale, să accepte ca armata română să nu stea cu arma la picior, pe linia Dunării, să se implice într-un conflict de care depindea şi soarta sa.

    „Modernizarea” statului român de după alungarea lui Al. I. Cuza a fost apreciată, de o lume întreagă, cu ocazia lui 1907. Cu nici câteva luni înainte de răscoală (1906 ) toţi lingăii politicii româneşti s-au înghesuit să pupe mâna (înmănuşată, fireşte) a lui Carol I, (cu ocazia „grandiosului” jubileu), ridicându-i osanale peste osanale, de a-i fi crezut că România, sub domnia lui, trăieşte un nou secol al lui August! Ca şi în cazul lui Ion Iliescu, slugărnicia multora faţă de „salvatorul” naţiei, de astă dată în cazul lui Carol I a fost mai mult decât greţoasă. Individul, ce era pupat în fund ca un creator de destin românesc, nu avea decât aparenţele măreţiei. În lunga sa domnie niciuna din marile probleme ale societăţii româneşti n-a primit rezolvarea cuvenită. A fost solidar, pe acest teren, cu oligarhia politică şi economică, făcând (mai bine spus nefăcând nimic) prea puţin pentru rezolvarea lor. Cele câteva mii de ţărani ucişi, cu prilejul represiunii armate din anul 1907, nu i-au smuls nici o tresărire de conştiinţă. Aprecierea unui important om politic român, în privinţa lui Carol I, o consider extrem de corectă/pertinentă: „În timpul lui Carol I problemele vitale ale României au fost sau amânate, sau aparent rezolvate, pierzându-se, astfel, ani întregi, care ar fi putut să fie ani de înfăptuiri rodnice şi de progres efectiv” (I. G. Duca, „Amintiri politice”, vol. I, Colecţia „Memorii în mărturii”, Ion Dumitru – Verlag, Munchen, 1981, p. 104). Mai mult decât atât, după lichidarea câtorva mii de ţărani, într-un Ordin către Armată, el mulţumeşte acesteia „cu inima caldă”, pentru că a răspuns „chemării” sale, atunci când fusese ameninţată „fiinţa scumpei noastre ţări”! (Alex. M . Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. II, p. 169). În ceea ce priveşte soluţiile de redresare a României eu le cred, pe toate, utopii. Nici un reprezentat al adevăratei elite româneşti de astăzi n-o să reuşească să penetreze, să se implanteze în interiorul sistemului politic. De altfel, însăşi elita reală a ţării (şi nu doar cea de astăzi) nu doreşte să acceadă la putere. Poate greşesc. Nu că nu doreşte, nu poate. Elita noastră reală este dezbinată. Nimeni nu-i solidar cu nimeni, la modul real. Fiecare luptă pe cont propriu; peste tot grupuri/grupuleţe. Şi atunci cum să pătrunzi într-un sistem cum este cel politic actual? Te pomeneşti că puterea o fi vreo povară pe care o pot duce doar politicienii. Şi este o povară, nu glumă. Altfel văd eu situaţia. Anume, accesul la Putere, în România, să-l poată avea doar oamenii de calitate (caracter, simţul responsabilităţii, solidari cu naţiunea din care fac parte, inteligenţi fără patima banilor, altruişti, demni în tot ceea ce ţine de neamul lor, buni, foarte buni cunoscători ai realităţilor de astăzi). Schimbarea de aici ar putea veni, de la un asemenea mod de a face politică. Desigur, nu există nici o şansă în această direcţie. Iar articularea unei noi entităţi statale, nu articularea, cât transformarea statului existent într-unul modern-european eficient şi corect (în sens de legal) în relaţiile cu cetăţenii este posibilă doar sub influenţa decisivă a Federaţiei Europene. Numai că, în absenţa unor reacţii viguroase, majore, din partea naţiunii, adică în absenţa unei reacţii politice ce ar avea drept efect izgonirea din fruntea ţării a actualei „clase politice” – nici Europa nu poate face nimic.

    Clasa politică românească postdecembristă este târâtă de toate relele posibile şi imposibile (cu minime si notabile excepţii). Aproape nu există trepăduş (indiferent de culoare politică) care să nu saliveze vizibil la gândul că va ajunge sus, în frunte, acolo unde destinul său se împlineşte plenar! Doar un miracol ne mai poate scăpa de aceste lepre; cum să-i izgoneşti, prin ce mijloace, gândindu-mă că, ei, politicienii au pus gheara definitiv şi pe avuţia naţională? Cum să acceadă la putere elita noastră reală când e calică? Şi nu-i solidară în interiorul ei? Iar statul o tratează cu ostilitate sau indiferenţă. Ne trebuie o mare sforţare, la nivelul naţional, pentru a ne scutura de pe grumaz acest balast împuţit ce-şi zice „clasă politică”. Iar sursa tuturor nenorocirilor noastre de după 1989, am mai zis-o, dar o voi mai repeta oricât/oricând, a fost, şi încă continuă să fie, Ion Iliescu. Dacă a făcut ceea ce a făcut (umplerea „vidului” de putere de după 1989 cu comunişti, ura atroce faţă de tot ceea ce este autentic românesc, eliberarea criminalilor de la revoluţie, mineriadele, asmuţirea slugilor sale (cât de multe sunt!) asupra bogăţiilor ţării, elaborarea unui sistem legislativ premeditat ambiguu, care a permis golirea naţiunii de toate avuţiile sale, edificare unor instituţii aparent democratice dar, care, exercitându-şi atribuţiile, au impus/impun arbitrariul şi nedreptatea ş.a.), Ion Iliescu a făcut-o deliberat, iar a remedia un rău aşa de mare este o chestiune de generaţii. Cazul lui Ion Iliescu şi cel al restauraţiei neocomuniste patronate de el, edificarea „democraţiei” în România de către el şi masa de hoţi si slugi din jurul său este unic în toată istoria Europei. Culmea este faptul că el a fost ajutat să ajungă, să rămână, să se menţină la putere de însăşi naţiunea pe care el a dispreţuit-o şi urât-o atât de mult! Iarăşi caz unic în istorie, cazul său. Mă întreb: cum am fi vrut noi să arate România ultimelor două decenii dacă nu aşa cum arată, gândindu-mă la indivizii ce i-au girat destinul?

    În România de după 1989 „democraţia” a fost construită de foştii tovarăşi şi de structurile Securităţii. Unul n-a fost pedepsit pentru crimele comise (nu există crimă mai mare decât să-ţi asupreşti propriul popor prin: foame, dispreţ, abuzuri şi umilire); toţi şi-au găsit, ce găsit, împlinit, destinul în România lui Ion Iliescu!!! În situaţia de care vorbesc, forţând lucrurile, s-ar fi putut afla Germania de după ultimul război mondial, anume, în partea de Germanie aflată sub ocupaţia vesticilor, când s-a constituit R.F.G. ar fi fost puşi în fruntea bucatelor nu cei care s-au opus naziştilor, ci chiar naziştii înşişi. Adică, ei, naziştii, să fi realizat democraţia în Germania, ei să-i fi învăţat pe compatrioţi cum e cu libertatea şi demnitatea umană? În ciuda unei vinovaţii de netăgăduit, lăsând deoparte subiectivismul de care pot fi acuzat, primul preşedinte postdecembrist este încă liber, vorbeşte, scrie cărţi (e mare intelectual), sfătuieşte, este consultat ca un veritabil guru. Mai mult, tocmai el care şi-a lichidat adversarii (contestatarii politici) cu bâta şi glonţul, este perceput ca şi un veritabil pedagog politic al naţiunii… Aşadar, o singură: scoaterea din viaţa publică a întregii clase politice (cu excepţii notabile), interzicerea accesului la orice demnitate nu doar a foştilor activişti/securişti, ci a tuturor acelora care timp de 23 ani (cu puţine şi notabile excepţii) au stat în fruntea naţiunii storcând-o şi de ultima redută din viaţa unei naţiuni: speranţa de mai bine. Dispreţul/ura/cinismul clasei politice faţa de naţiune se observă şi din următorul caz: torţionarii Securităţii, activiştii Partidului Criminalilor Români (P.C.R.) au acum, în 2012, pensii de 20 – 30 milioane pe lună. Ţăranul/Muncitorul care au asudat zeci de ani ca să hrănească păduchii din frunte, au, tot astăzi, tot în 2012, pensii de 1 (un) milion sau 3-4 milioane pe lună. Acesta este „statul de drept democratic şi european” construit în România ultimelor două decenii, unul al inechităţilor/nedreptăţirilor sociale extreme. Iar nedreptatea la care asistăm neputincioşi (căci nu avem nicio posibilitate de a interveni) se va accentua, cred, va creşte în viitor construindu-se, în fapt şi pentru o lungă perioadă de timp, un tip de stat-monstru, dominat în exces de o birocraţie atotputernică, trufaş-cinică, obraznică chiar cu cei cărora îi datorează existenţa. Acuşi se face peste un secol şi jumătate de când politicienii români au pornit să modernizeze societatea românească! Iar rezultatul este copleşitor, în sens negativ. Nu cred că există vreun stat în Europa (cu excepţia Rusiei, dar Rusia nu aparţine Europei, nici Asiei, ea fiind o lume aparte) în care instituţiile statale să funcţioneze, deliberat, într-o asemenea manieră încât pot abuza cetăţeanul cu orice prilej în care acesta vine în contact cu respectivele instituţii.

  25. marylena spune:

    Avertisment final
    Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu
    Miercuri, 07 Noiembrie 2012 22:17
    „România pierde pe toate planurile sub dictaturi anacronice de tip Sörös şi GDS”

    Încheind această carte, nu-mi dau seama nici azi, mult stimate Cititorule, de ce, cât şi unde am greşit? În primul rând pentru că mi-am ales ca erou un personaj incomod şi am stăruit asupra unei epoci atât de complexe? Sunt convins, însă, că mai devreme ori mai târziu tot trebuie aflat şi exprimat adevărul, că unul sau mai mulţi istorici tot se vor pronunţa… Dacă nu cumva, aşa cum am observat din introducere, au şi făcut-o?… În ceea ce mă priveşte, cred că era preferabil să mă abţin. Mai ales că nu am fost scutit în 1989 de unele decizii imbecile – altfel cum? – ale conducerii de partid şi de stat din acel moment. Din data de 21 martie 1989, mi s-a întocmit dosar de urmărire informativă (nr. 4 638/1989), după ce am fost declarat la 13 ianuarie 1989, prin hotărârea odiosului Birou 2, nici mai mult nici mai puţin, decât autor interzis în toate publicaţiile şi editurile din România(?!). Statut de care aveam să „beneficiez” plenar până la capăt, adică până la 22 decembrie 1989, orele prânzului, atunci când, potrivit orarului loviturii de stat proiectate şi declanşate, Elena şi Nicolae Ceauşescu au abandonat precipitat sediul C.C. al P.C.R. din Bucureşti. Evident, pentru mine, toate deciziile au devenit automat nule, dar Libertatea nu s-a instalat în România, nici atunci şi nici mai apoi, nici pentru mine şi nici pentru toţi concetăţenii mei. De vreme ce românii, în marea lor majoritate, încă suportă cu stoicism – în spiritul unor „corectitudini politice” sau „istorice” absurde – dictaturi anacronice, fals elitiste şi de prost gust neîndoielnic de tipurile Sörös sau GDS, „22″ sau „Dilema”, C.N.A., Comisia Wiesel sau C.M.C.A.R. (I.I.C.C.M.E.R., etc.), şi care, fiecare în parte ori toţi şi toate în comun, practică denunţuri calomnioase, incitări la ură şi cenzurarea publicaţiilor sau a declaraţiilor şi intervenţiilor ştiinţifice.

    În prezent ne confruntăm cu perspectiva groaznică a involuţiei pe toate planurile

    Dacă orice carte îşi află un sfârşit, faptele istoriei – niciodată! Situaţia se aplică corespunzător, mai ales în cazul evenimentelor relevante. Aşa cum au fost, spre exemplu, cele din România din Decembrie 1989. După peste 20 de ani, constatăm că dezbaterile se intensifică, de vreme ce caracterul desfăşurărilor de atunci nu a fost elucidat, documente şi mărturii noi, unele de o semnificaţie excepţională, abundă într-una pe masa istoricului, iar consecinţele întâmplărilor trecute se diversifică şi presează asupra deciziilor Prezentului. Şi aceasta este posibil întrucât aşa-zisa revoluţie s-a redus în esenţă la un complot, iar, dintre obiectivele urmărite, doar unul a fost atins – alungarea şi suprimarea Ceauşeştilor, după care Lumea a plecat acasă şi, în consecinţă, prea puţine s-au schimbat. Nu regimul comunist de esenţă, ci de împrumut de la ruşi, iar ceea ce s-a implementat nu seamănă câtuşi de puţin cu capitalismul occidental, deşi, slavă Domnului, de bună vreme România a fost integrată în U.E. şi N.A.T.O.! Drept urmare, România se află în tranziţie, şi cred că va mai rămâne multă vreme în echivoc. În rest, sub cele mai multe aspecte, situaţia României s-a agravat considerabil în raport direct cu ceea ce a fost până în 1989. Este, trebuie să recunoaştem, un argument solid pentru ca acei care contestă revoluţia din Decembrie 1989 s-o facă cu rezultat, susţinând că aceea ce s-a petrecut a fost doar la şi pentru televiziune, căci altfel – în lipsa bărbaţilor de stat decişi şi clarvăzători – a prevalat regresia. Contrară ambiţiilor grandilocvente, antume şi postume, dar care, numai pentru că rimează, nu-s totuna cu revoluţia! Pierdută din start şi, îndeosebi, pe parcurs şi după. În prezent, vrând/nevrând, ne confruntăm cu perspectiva groaznică a involuţiei pe toate planurile. Ceea ce – suntem siliţi să admitem, aici şi acum – nu ţine de responsabilitatea istoricului! Care-şi vede de rosturile lui.

    În atenţia Mareşalului Ion Antonescu

    Pentru a rămâne în contextul prezentului volum, documente recent descoperite îi surprind pe foştii lideri comunişti (Gh. Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceauşescu ş.a.) în atenţia imediată a Mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi. Trimitem ca dovezi la deciziile sau jurnalele Consiliului de Miniştri pentru asigurarea condiţiilor de internare a comuniştilor menţionaţi şi purtând numerele 201 1771/17.9.1943, 850/22.9.1943, 205 054/17.10.1943, 945/25.10.1943, 210 521/12.11.1943, 1 080/23.12.1943, 216 297/29.12.1943, 109/11.2.1944 sau 222 034/8.2.1944. Cât îl privea pe N. Ceauşescu, aflăm în decizia din 19 septembrie 1943, contrasemnată de Mareşalul Antonescu, Conducătorul Statului, el apărea drept „vechi militant comunist, condamnat, periculos pentru ordinea şi siguranţa Statului”.

    Baroneasa comunistelor – Ana Pauker

    Documentele reunite în anexă trimit la cele mai importante personaje întâlnite de cititor în volum ori la fapte de referinţă din istoria naţională după 1941, mai precis:
    – Decizia lui Ion Antonescu din 16 aprilie 1941 relativ la tratamentul rezervat comuniştilor potrivit principiului: „Cine urma să distrugă o ţară să fie distrus”;
    – Raport din 10 aprilie 1941 privind activitatea şi condiţiile existente în Penitenciarul Dumbrăveni, locul de detenţie al „Baronesei” comunistelor încarcerate din România în acel moment – Ana Pauker;
    – Biografia Anei Pauker (1948);
    – Decretul nr. 319/30 iulie 1949 privind înfiinţarea gospodăriilor agricole colective, semnat de C. I. Parhon, V. Vaida, M. Florea Ionescu şi Avram Bunaciu;
    – Expunerea de motive din 17 mai 1951 a lui Vasile Luca relativ la stabilirea creditelor agricole;
    – Atestare pentru actele personale ale unor personalităţi comuniste – Iosif Rangheţ, Liuba Chişinevschi ş.a. (6 iunie 1956);
    – Referat din 29 mai 1956 al lui Leonte Răutu, adnotat de Gh. Gheorghiu-Dej, pe probleme culturale,
    – Referat din 2 iunie 1959 supervizat de Gh. Gheorghiu-Dej;
    – Notă din 7 decembrie 1962 referitor la editarea „Operelor” lui Gheorghiu-Dej;
    – 27 decembrie 1962 – Stabilirea componenţei Tribunalului Suprem al României;
    – 2 martie 1965 – Programul de relaţii externe al PMR pe anul în curs;
    – 6 iulie 1965 – Listă de participanţi la Congresul PMR;
    – 14 octombrie 1965 – Referat cuprinzând propuneri pentru conducerea Crucii Roşii;
    – 21 decembrie 1974 – Din istoricul Societăţii Române de Radio;
    – 22 august 1976 – Raport al Arhimandritului Bartolomeu Anania pe marginea activităţii sale în SUA;
    – 4 octombrie 1976 – două scrisori ale Preafericitului Patriarh Justinian adresate Preşedintelui N. Ceauşescu;
    – 5 martie 1980 – Decretul nr. 68 semnat de N. Ceauşescu cu privire la uniformele şi drepturile militarilor din MApN şi MAI;
    – 26 decembrie 1986 – Raport prezentat de general-colonel Vasile Milea, titular al MApN, privind „accidentul de la centrala nuclearo-electrică Cernobîl”, avizat de N. Ceauşescu personal;
    – Dosar de urmărire informativă (nr. 4 638/1989);
    – După 22 de ani – Basescu i-a „demartirizat” pe ofiterii anti-GRU. Cazul col. Gh. Trosca: Ceauşescu rămâne executat! Revoluţia continuă!
    – Florin Mihai în dialog cu Larry L. Watts: KGB contra lui Ceauşescu!

    Notă: Extras din Gh. Buzatu, Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, „procesul” şi execuţia (Colecţia OPERA OMNIA, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011

  26. marylena spune:

    România, o ţară practic distrusă!”
    General br.(r) Gheorghe Văduva
    Miercuri, 19 Septembrie 2012 17:04
    „România este ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi spre prăpastie”[1]

    Marcel Bărbătei: Domnule general, aţi conceput strategii privind apărarea naţională şi aţi identificat potenţialele pericole şi agresiuni care ne pândesc. În ce moment al existenţei noastre ne aflăm?

    General de brigadă (r), Dr. Gheorghe Văduva: Din 1989 încoace s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Unele dintre ele au şi explicaţii. Ştim că societatea capitalistă este una concurenţială, bătălia economică fiind cumplită, este fără cruţare, nu se menajează nimeni în această bătălie pentru pieţe şi resurse. Asistăm la reconfigurări geopolitice şi geostrategice semnificvative, reţeaua amplificând practic acest conflict. Aşa au apărut ameninţări cu totul şi cu totul noi, care nu existaseră până acum. Gradul de interdependenţă a crescut, s-a „spart” bipolaritatea, iar lumea a intrat într-un fel de haos în vederea unei noi organizări. Noi am trecut puţin de această etapă, însă n-am depăşit-o, fiind destul de departe de ceea ce înseamnă noua organizare.

    M.B.: Suntem deosebit de vulnerabili…

    G.V.: România este o ţară care practic a fost distrusă. Cauzele sunt multiple. Putem da vina pe cei „de-afară” care ne-au făcut tot soiul de şicane, care au intervenit brutal în organizarea noastră, însă nu cred că acesta este răspunsul. Nu era posibil acest lucru fără complicităţi din interior, fără interese personale, sau fără o mare doză de prostie. E adevărat că economia socialistă era una uriaşă cu „picioare de lut”, centralizată, cu planificare, dar funcţiona. România avea o piaţă, oamenii aveau loc de muncă, salarii… Problema e că, după reconfigurare, am dat de o piaţă europeană extrem de eficientă, concurenţială, dură. Nu poţi să intri în ea oricum şi cu orice. Faptul că dintr-odată s-a declanşat agresiunea asupra acestui tip de economie socialistă a dus, în primul rând, la distrugerea sistemului bancar, concomitent cu privatizarea întreprinderilor – practic distrugerea acestora – în toate marile oraşe ale ţării. Nu spun că acele combinate gigantice erau nemaipomenite, însă unele, precum cel de la Călăraşi, deţineau tehnologie de ultimă oră, utilajele importate din Germania fiind încă sigilate în momentul distrugerii acelor coloşi. Totul a fost dat la fier vechi. Ba mai mult, statul român şi-a asumat şi ecologizarea zonei respective. Sunt lucruri cutremurătoare, n-am învăţat nimic din lecţia Argentinei. Trecerea asta de la un sistem la altul ţine de o bătălie geopolitică, de un nou tip de război, generat de o violenţă politică inexplicabilă. Uitaţi-vă în toată lumea asta, agresiunea a ajuns să vină şi din cultură, deşi în cultura adevărată nu poate exista violenţă, deoarece cultura înseamnă valoare, iar valoarea nu generează războaie. Practic, vorbim despre violenţa de pe piaţa culturală, alimentată cu „produse” culturale. A invada lumea cu produse de acest tip înseamnă a o domina. Filme, cărţi, reţele de socializare… Mai avem apoi violenţa financiară, economică, informaţională.

    M.B.: Cât mai putem suporta acest „bombardament” extrem de agresiv?

    G.V.: România a suportat aceste presiuni mari care, ciudat, sunt justificate. Ele vin din această schimbare dintr-un „efect de falie”. Trecerea bruscă la un alt tip de sistem – pe care nici nu l-am identificat prea bine -, deocamdată asistăm la un capitalism vulgar, nemaivorbind de faptul că însuşi capitalismul este într-o perioadă de aşezare pe alte structuri. În tot sistemul, sunt dezbateri intense vizavi de intervenţionismul statului în economiile ce stau să se prăbuşească. Obama a băgat 780 de miliarde, bani publici, în bănci, într-un mediu privat care a creat criza, chipurile pentru a-l revigora. Suntem practic în situaţia crizelor din ’29 şi ’39 încheiate cu Al Doilea Război Mondial. Toată nebunia aceasta a creat un comportament haotic din care nu mai ştim cum se poate ieşi.

    M.B.: Cine va plăti oalele sparte?

    G.V.: Ţările sărace, ca de obicei. Oamenii de rând vor plăti, aşa a fost întotdeauna. Vom plăti propriile noastre neputinţe, uriaşa noastră prostie. Aproape că nici nu-nţelegi cum se poate ca, în ultimii douăzeci de ani, când am avut o grămadă de şanse să corectăm ce-a fost rău în vechiul sistem, să păstrăm ce-a fost bun, am reuşit să distrugem tot: Electroputere, Tractorul, uzinele mecanice, sistemele de irigaţii, combinate de toate tipurile, tot, tot…! Întreprinderile au fost făcute prin munca oamenilor, nu aveau amprenta „socialism”. Hodoronc-tronc, având izmenele rupte-n fund, ne mai şi confruntăm cu perspectiva intrării într-un război în Orient. În Orient se întâmplă un lucru formidabil. Vorbim despre o mare ruptură între lumea democratică şi lumea aceea cramponată în fundamentalism, însă bineînţeles la mijloc este petrolul. Acolo se joacă o carte foarte mare. Sper să le vină mintea la cap şi la unii şi la alţii, să depăşească această situaţie. Dacă nu le vine mintea la cap spre ce ne-ndreptăm? Spre o uriaşă catastrofă! În eventualitatea unui război purtat de evrei în Iran, s-ar putea să avem un conflict care să-l copieze pe cel din Irak. Prin implicarea americanilor, vom vedea o forţă colosală care va mătura tot. Atunci vom asista la un război asimetric, purtat după toate regulile acestui tip de război.

    M.B.: Vor fi atrase în joc China şi Rusia?

    G.V.: Este foarte puţin probabil. Nu cred că va exista un asemenea scenariu. Nimeni nu are interese de globalizare a conflictului. Există peste 12.000 de capete nucleare active în lume, şi dacă unul singur explodează, s-a cam terminat cu ceea ce înseamnă omenire. Pentru că, evident, vor exploda şi celelalte. Putem face o simulare luând în calcul scenariile unor conflicte zonale şi generalizate? Un asemenea război ar putea începe cu un atac israelian asupra capacităţilor nucleare ale Iranului, de tipul celui efectuat tot de evrei, în 1981, asupra reactorului Osirak din Irak. Desigur că Iranul ar riposta. Forţa Iranului nu constă numai în rachetele Shahab, care, din punctul meu de vedere, pot fi contracarate cu uşurinţă de sistemele antiarachetă pe care le au americanii, israelienii şi europenii. Toată zona aceea care este de partea Iranului deţine tot felul de mijloace, inclusiv arme biologice, şi ar putea declanşa o ripostă greu de imaginat şi greu de controlat. Au şi ei specialişti prin toată lumea care pot lansa virusuri cu efecte cumplite. Pe de altă parte, luptătorii fundamentalişti s-au dotat cu armament individual reactiv modern. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Afganistan; câteva mii de talibani s-au luptat şi se luptă cu super-puteri.

    Israelul ar trebui să se potolească! Ar trebui să ştie că din momentul în care s-a dotat cu arma nucleară, toate ţările din jur, mai devreme sau mai târziu, se vor dota cu aşa ceva. Nu poţi să te opui acestui proces. S-a creat o discrepanţă strategică uriaşă. Pe de-o parte sunt cele cinci ţări care au câştigat Al Doilea Război Mondial, apoi sunt ţările precum India şi Pakistanul, care s-au dotat cu arma nucleară sub ochii celorlalţi şi e posibil ca multe alte ţări să deţină armament nuclear cumpărat de la alţii. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se întâmplă. Sigur, Israelul are interesul să deţină controlul în zonă, însă au fost generate soluţii anomice şi antinomice. Dacă ar fi existat vreo soluţie salvatoare, cu siguranţă, până la această oră ea ar fi fost pusă în aplicare. Criza aceea e cumplită. Butoiul cu pulbere reprezentat odinioară de Balcani în Europa s-a mutat acolo.

    Nu cred că e cineva nebun să-şi ridice peste 80 de milioane de oameni în cap. Primăvara Arabă, dincolo de realităţile care nu se spun, a relevat tendinţa ieşirii din dictaturi personale. Era conducătorilor matusalemici a trecut. Rămâne totuşi atracţia faţă de coridorul energetic al lumii, adică nordul Africii şi ţările arabe. Se încearcă crearea unor puncte strategice care să nu permită o reacţie comună a ţărilor respective în războiul pentru acapararea resurselor.

    M.B.: Revenim la noi… Decidentul politic mai ţine cont de părerile specialiştilor?

    G.V.: Să ştiţi că armata a pregătit o reformă adevărată, însă totul a rămas pe hârtie, deoarece nu s-a primit nimic pentru programele de înzestrare. Mai mult decât atât, domnii ăştia decidenţi politici au atacat armata română din toate părţile, cum le-a venit lor mai bine, făra excepţie. În primul rând că au acordat cu nemiluita gradul de general. Acesta nu se acordă decât coloneilor activi care au competenţe strategice şi doar în limita în care armata are nevoie de ei. Avem cei mai mulţi generali pe cap de locuitor din lume. S-au făcut cu nemiluita, în bătaie de joc. Nu ştiu dacă au făcut-o intenţionat pentru a umili acest grad care ţine de competenţă strategică şi de încrederea militarilor. Generalul este cel care duce soldaţii la luptă şi este ultima creastă în sistemul de rezistenţă al unei naţii. Atunci când intervine armata, dacă se trece peste acest nivel, s-a terminat cu ţara aia! Armata se poate pregăti sute de ani pentru a se întrebuinţa o dată, poate zece minute, sau un an. Pe nimeni nu interesează acest aspect: „hai mai lăsaţi-mă cu ameninţările astea!”. Trebuie să le vină ăstora odată mintea la cap.

    Naţia asta trebuie să înţeleagă că politicienii pe care-i votează trebuie să fie oameni de calitate care să înţeleagă interesele naţionale şi să apere ţara aceasta, pentru că suntem într-un moment de răscruce. Se vrea acum Moldova Mare a lui Ştefan, se vorbeşte că Transilvania este altceva decât România, însăşi stema ţării noastre nu reprezintă un simbol al unităţii naţionale. România nu este o aglomerare de provincii cum au arătat tâmpiţii ăştia-n stemă. Suntem un stat unitar, poate cel mai omogen din Europa. Există o unitate lingvistică de excepţie; limba română nu are dialecte ca în Franţa sau Italia, ci graiuri. Toţi românii din lumea asta se înţeleg, vorbesc aceeaşi limbă, în pofida faptului că ne-au separat şi ne-au distrus de-atâţia ani. Şi nu mai ştiu de ce acest popor înţelegător şi răbdător este certat ba că n-a ieşit la vot, ba că n-a făcut nu-ştiu-ce… Este scârbit de ticăloşii ăştia care-şi bat joc de el. Este ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi într-o prăpastie.

    M.B.: Rămânem pesimişti?

    G.V.: Sub nicio formă! Ne vom trezi la timp, nicio grijă, şi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa şi pentru noi şi pentru pământul ăsta. Mă scârbeşte însă această violenţă politică stupidă, care se manifestă de fapt în întreaga lume, dar care la noi a atins cote inimaginabile. Noroc cu formele de rezistenţă ale unei Românii tăcute care n-a intrat în aceste jocuri şi care îşi păstrează nivelul de credinţă, de cultură şi de bun simţ. Profesorii Bădescu şi Dungaciu în „Sociologia Frontierelor” aminteau de rezistenţa de sută la sută prin cultură, de renaşterea nu prin Hegel şi Kant, ci prin păstrarea moştenirii naţionale, prin tradiţie, prin obiceiuri, prin Biserică. Nici măcar exodul românesc în lume nu este o atât de mare dramă. Se vor întoarce mulţi mai căliţi, mai pregătiţi, mai bine informaţi. Eu sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit… Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia, şi că dezbaterile nu trebuie să fie conflictuale. Să înţeleagă că n-au fost votaţi pentru a-şi etala costumele şi cravatele de firmă, ci pentru a rezolva nişte probleme care dor. Ar mai trebui definit interesul naţional, căci nimeni n-a avut timp de aşa ceva, iar soluţia de redresare va trebui să fie una acceptată de tot spectrul politic.

    A consemnat Marcel Bărbătei

  27. marylena spune:

    Antibiotice şi cremă chinezească
    Maria Diana Popescu
    Duminică, 21 August 2011 14:55
    Mereu în picioare, în umbră şi perfect camuflat, fără milă, dar cu un surîs binevoitor, modern şi elegant, deosebit de atrăgător şi deştept, cu discursuri şi recitări de pace, cu înscenări gemene de bulevard, leul mondial a atras în jocul pierzaniei naivitatea unor şefi de stat, gata oricînd să-şi sacrifice popoarele, arătîndu-i regelui junglei cît de mult îi emoţionează drumul nou şi derutarea celor mulţi. Cel mai grozav expert în marcheting, unde n-a reuşit să distrugă unitatea naţiunilor, le-a convins să se vîndă pe ele, înselor. Cu studii temeinice şi programe profunde, leul prădător capitalist a fost foarte blînd cu noi, românii, la început. Ne-a lăsat acum douăzeci de ani să ne jucăm de-a revoluţia, ne-a oferit pe gratis victime şi alegeri libere spre cuşca sclaviei. Luminoasa idee capitalistă şi aplicarea ei în societatea umană prin lovituri de stat şi crime fără precedent asupra popoarelor lumii, dovedeşte, dacă mai e nevoie, că toţi cei care au pregătit, au asistat, au susţinut şi au participat la masacrul naţiunilor sînt ideologi sîngeroşi, întru totul conştienţi de sensurile umanistei practici capitaliste.

    Din cauza erorilor/ororilor înfăptuite prin aplicarea războaielor luminoase de eliberare a naţiunilor de pretutindeni, mai umilit azi ca niciodată în cuget şi simţiri, leul mondial, recrutat din junglă, se află sub tratament cu antibiotice şi cremă chinezească scumpă. A comis greşeli, n-a fost suficient de precis şi la obiect, poate prea uman, n-a omorît suficient, n-a distrus cît era planificat sau poate s-a lăcomit, a fost hapsîn la îndopatul cu petrol, cu bani fantomă, cu hrană străină interzisă, iar acum zace intubat, la un pas de a-şi da duhul, cu toate băncile de date, avute pînă mai ieri la degetul cel mic. De la acest leu-paraleu şi de la fraţii lui de origine americană a venit modelul politicianului democrat şi politica de birt, de care nu vom scăpa nici noi prea curînd. Politica, acest sector privat, pînă la urmă, aparţine doar lor şi pare o crîşmă plină de indivizi duhnind a strîmbătate şi hoţie, o crîşmă plină de dame cu ciorapi plasă, coborîte în subsolul legilor, cu mîna pe buzunarul poporului. Cu atît mai vrednici păcătoşii de ei, cu cît apetenţa pentru stivele de bani a înlocuit patriotismul cu ticăloşia, reuşind să-i facă ţăndări pe români, de nu-şi vor mai reveni în veac. Lipsa lor de morală a întreţinut anturajul care a batjocorit ţara neîntrerupt de peste douăzeci de ani şi a adus deasupra ei nori grei de praf, iar între graniţe, pe acest teritoriu al prăbuşirilor în sine, un imens morman de resturi, irecuperabile, asemenea celui lăsat de o demolare prin implozie.

    Blînzi şi cuminţi, umili şi modeşti, zîmbindu-ne publicitar, lighioanele acestea ne vor zumzăi niţel pe sub ochi, vor face cîteva tumbe şi se vor muta în scorbura opoziţiei la anul, ca într-un film artistic, se vor roti pe călcîie de la un mandat la altul, deghizaţi în cine mai ştie ce. Acum, îndureraţi, îşi pregătesc în tăcere sforile retragerii, aproape perfect ca o reverenţă în democraţia privată, a noastră nicicînd. Trist e că istoria ne va face să ne amintim de pomeniţii cu duioşie ai plaiul mioritic, şcoliţi la cursurile de şantaj, de farsorii cu ştaif, de curtenii şi rîndaşii aceştia prefăcuţi, care au încercat din răsputeri să ne lase senzaţia că sînt verticali, în timp ce goleau visteriile naţiunii. Probabil istoricii de curte, melancolici vor suspina după ei şi le vor oferi cîteva pagini în manualul de istorie pentru florărese şi bişniţari, iar celorlalţi, mai mărunţei, le vor dedica foi pentru minte, inimă şi nemurire în presa de partid, ediţia post-mortem. Obligaţia istoricilor va fi, aşadar, aceeaşi: să le acopere păcatele grave. Se vor jeli maneliştii, cărora le-a ridicat genul muzical la rang de politică naţională, şmenarii, şarlatanii, tăinuitorii, vameşii, informatorii, corupţii, ţoapele şi vînzătorii, toată pleava mitocănească a politicii.

    Peste ani se vor simţi şi mai abitir efectele de aur ale capitalismului: analfabetism, sărăcie, boală, promiscuitate. Acum ştim sigur la cine se referea preşedintele cînd a afirmat: „să trăiţi bine!”: la senatorii şi deputaţii a căror firme rulează azi 30 de milioane de euro pentru proiecte cu finanţare de la U. E. Iată, trăim bine, ungurii ne vor fragmentaţi, ciocoii de tip nou pun tot mai apăsat bocancul pe bucăţi din ţară. Am rămas fără autoritate statală, nu mai credem în nimeni şi în nimic, nu ne mai apără nimeni interesele, şi cred că din vremea fanariotă românii nu au mai trecut prin astfel de furci caudine. Sîntem un popor năucit, învrăjbit şi fără orizont, şi ca fiică a ţării, în mod repetat, ostentativ şi cu rea credinţă mă simt ameninţată de membrii unui grup politic minoritar, de euro-parlamentarul marionetă şi de alţi demnitari ai etniei care încalcă grav constituţia, sfidînd, şantajînd integritatea şi solidaritatea naţională. E timpul să nu ne mai lăsăm manipulaţi, astfel ca românii viitorului să nu aterizeze în aceeaşi grămadă de măscărici şi de vorbe goale.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.